Mircea Radu IACOBAN

Ieri-aziam primit o sumedenie de telefoane interurbane și e-mail-uri: „Ce-i la voi, chiar se fură statuile?” La o premieră cinematografică, Geo Saizescu și Sebastian Papaiani mi-au spus-o direct: „În orice oraș românesc putea să se întâmple, numai la Iași, nu.” Așa credeam și eu, dar uite că ne îmbătăm cu apă rece! Și nu știu dacă schimbă ceva faptul că derbedeii au fost prinși. Tristețea întâmplării rămâne aceeași: în orașul care aspiră să devină Capitală culturală europeană, statui ale marilor personalități culturale sunt smulse de pe soclu, zdrobite cu barosul și vândute la kilogram. Curat Capitală culturală!

Hoții au vârste ce-iîncadrează în categoria „tineret mândria țării” care, în trecutul regim, a comis destule boroboațe penale, dar niciodată n-a cutezat să se atingă de vreo statuie. Oare de ce? În linii mari, Codul Penal a rămas același. Milițieni puși de caraulă la statui nu cred să fi fost vreodată. Oricum, nu la Iași. Juni-problemă se găseau și pe atunci, poate chiar mai mulți, fiindcă lipsea supapa emigrării. Cum de n-a cutezat nimeni să râvnească la bronzul monumentelor? Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că o bună parte a generației tinere de azi, dramatic depărtată de școală și de muncă, dedulcită la ispitele democrației înțeleasă știrb, n-are cum să posede reperele elementare în temeiul cărora să respecte și să prețuiască trecutul acestei țări și acestui neam. Lor, numele săpate pe socluri nu le spun absolut nimic.

Amândoi infractorii (unul de 19 ani, altul de 20) au legat de mult școala de gard. N-au muncit nicăieri – doar la „păcănele” prin baruri. Dacă elevi candidați la bacalaureat scriu că „versul <De la străbunii mei până la tine> explică distanța în km care există între rudele sale ce trăiau undeva la țară”, ori „Lucian Blaga a știut să-și folosească calitățile și azi îl sărbătorim pe bancnota de 200 lei. Este una din cele mai mari bancnote românești și a fost răpusă doar de 500 de lei cu Eminescu care a fost artist”, este limpede care-i sistemul de valori ce-i reprezintă și n-ai la ce să te mai aștepți de la niște fluieră-vânt încă și mai inculți. Banii primiți pentru rămășițele statuilor (3.000 de lei) i-au cheltuit într-o noapte-două, tot prin baruri! Timorate, familiile nu se implică („E major!”), dacă nu cumva îi și sprijină în hoțomănii.

Școala ieșind din ecuație, în sarcina televiziunilor a rămas înfiriparea pospaiului educațional apt cât de cât să convingă că în afara „lovelelor” și „gagicilor” există și altceva, mult mai profund și mai temeinic: o patrie, un neam, înaintași, strămoși, modele, eroi, principii, sentimente, recunoștință, obligații morale. Iar televiziunile... Din păcate, nu putem arunca întreaga vină în cârca celor doi potlogari. La centrele de preluare Remat s-a știut prea bine, din totdeauna, de unde pot proveni fărâmele de bronz oferite spre vânzare (de altfel, s-a și putut reconstitui... o ureche a lui Delavrancea), acolo se cunoaște făr-de îndoială proveniența bulgărilor de fontă rezultați din spargerea capacelor de canal, ori cuprul scos din cablurile CFR. Cele trei busturi au fost smulse de pe socluri de-a lungul unei întregi săptămâni – vreme în care nimeni n-a sesizat lipsa vreunei statui! Derbedeii au cărat prada în trei nopți diferite, cu trei taxiuri la fel de diferite. Ce-o fi crezut șoferul chemat în toiul nopții, la o ieșire dosnică a grădinii Copou, când i se încarcă în mașină ditamai statuia de 100 kg? Nu-i și el complice?

Dar părinții, vecinii, amicii din cartierele în care busturile au fost zgomotos mărunțite cu barosul n-au avut și n-au nimic de spus? Cine-i răspunzător de nefuncționarea camerei de luat vederi ajunsă simplu obiect de decor la intrarea în grădina Copou? Prea multă lume-i implicată direct sau indirect, așa încât acuza rănește întregul oraș.

Faptul că Marius Constantin Falotă și Andrei Dumitru Crețu (iată eroii timpului nostru!) au fost repede prinși e-o meritată bilă albă în contul poliției ieșene, dar operația a reușit, pacientu-i mort: busturile nu mai pot fi reconstituite. Iar două dintre ele sunt monumente istorice! Dacă vreun descreierat ar tăia Teiul lui Eminescu, prea mult nu ne-ar încălzi de va fi repede prins. Pedepsele sunt otova, ori furi de pe domeniul public un coș de gunoi, ori o statuie, tot pe-acolo te încadrează legiuitorul. N-are nimeni curajul, în veacul XXI, să sugereze recurgerea la o sancțiune medievală: furii, închiși în cuști, să fie expuși o vreme în locul statuilor dispărute.

Da, am avut parte de o săptămână tristă și de un blam la adresa întregului oraș.