Mircea Radu IACOBAN

Un confrate curios a căutat prin vechi documente şi a cules sumedenie de nume proprii chisnovate care nu se află în cărţile de onomastică ale lui Iorgu Iordan, considerat cea mai respectabilă autoritate în materie. Iată câteva mostre: Dulă, Pepenica, Zolofinoiu, Nouncea, Găbroiu, Vespasian, Bambir, Filiodor, Bestianu, Blaţodim, Gugu, Pâclianu, Pârciu, Limbosu, Oiaga, Frecea, Surcelea, Fleaşcă, Cioploiu, Modomancea, Vivescu, Hiondache, Roşaţă, Cotloană, Stăpânoiu, Moţoescu, Pujbuc, Ghizdăreanu.

Multe dintre numele hazoase ale românilor au fost, la origine, porecle, funcţionând, o vreme în paralel cu numele, să le spunem astfel, oficiale, trebuincioase doar în relaţie cu primăria sau duminica, la horă: „Duminica, oamenii n-au porecle / Li se spune curat pe numele cele bune / Care nu li se potrivesc / Ca hainele de moarte” (Marin Sorescu). Cu timpul, s-a impus uzul şi porecla a înlocuit definitiv numele de familie, ajungând, cum-necum, şi în acte. Cei mai inventivi s-au arătat a fi din totdeauna oltenii. Tot fostul nostru coleg şi prieten Marin Sorescu înşiră câteva probe de inspiraţie hâtră: Bag-Samă, Păsărică, Târziu, Ăl Moale, Purcea, Toalbă, Jiganu, Băzgărău, Zgordea, Ceapă, Băşină, Făsui, Iesle, Focu, Fleaşcă, Fleţu, Balamuc, Cucu, Spânzu, Dârmon, Boc, Civică, Guiţ, Şubăscurtă.

Într-un interviu recent, octogenarul Şt. Oprea vorbeşte despre satul lui, Coarnele Caprei, şi înşiră câteva porecle atribuite de localnici, localnicilor. Moldovenii se arată a fi mai blânzi şi mai concesivi. Ei poreclesc mai degrabă duios decât persiflant până la insultă. Astfel, cel care, din pricina unor beteşuguri, merge pe uliţă săltând ritmat şi apăsat primeşte eticheta „Charlestone”, iar vecinul mereu grăbit, mereu pe fugă, va fi supranumit „acceleratul” – deşi satul Coarnele Caprei n-avea nici o sursă directă de informaţie, gara lipsind şi radio existând doar în casa preotului... Mecanismul oficializării unor porecle nu mai funcţionează aidoma şi azi: actele de identitate, codul numeric personal, recensămintele nu mai permit abateri ironice de la litera certificatului de naştere. Anumite nume prea deocheate s-au pitit pudic în spatele unor simple modificări de literă. Cum ar fi evoluţia antroponimicului Pindelea, acum legalizat, prin renunţarea la realitatea originii, când în loc de D se afla jenantul Z.

Interesant este că din cele cinci capitole ale onomasticii, adică atroponimia, toponimia, hidronomia, oronimia (numele formelor de relief) şi bionimia (numele fiinţelor vii), unul singur suportă, în timp, redenumiri şi înlocuiri. N-avem porecle pentru dealuri, râuri, localităţi. Firea umană însă, examinată cu ochi critic şi disponibilitate metaforică, îngăduie şi portretizări prin onomastică, nu numai înregistrarea în catastife. Spectaculosul numelor provenite din porecle îl afli parcurgând formaţiile ce activează în Liga a treia de fotbal, unde pur şi simplu uimeşte risipa de imaginaţie şi inventivitate a naşului anonim. Şi Chipciu, din Naţională, este, de fapt, o poreclă. Numai că boala provenită din crasă incultură lingvistică şi manifestată prin transmutarea tâmpă a accentului pe o ultimă silabă inexistentă schimonoseşte fără motiv patronimice străvechi. Numele Chipciu, pe care audiovizualul îl pronunţă trisilabic Chipcíu, ar trebui să urmeze regula de pronunţie a similarelor Dán-ciu, Sú-ciu, Mú-cea, Fré-cea etc. I.H. Rădulescu vorbea cu adânc respect despre numele de familie, „de sărbătoare şi la urmaşii noştri”.

Şi iată cum moftangiii de la radio şi tv fac să-l cheme într-un fel pe tată (Chíp-ciu) şi altfel pe fiu (Chip-cí-u). Nu s-o fi răsucit în mormânt bătrânul Căprióriu, când şi-a auzit, la radio, numele rostit Că-pri-o-rí-u? Primele trei simptome ale inculturii şi mimetismului, potrivit formulei „noi vorbim, nu gândim”, sunt următoarele: întâia - amintita deformare a numelor de familie, a doua - întrebuinţarea fără noimă a lui CA ŞI, a treia - dezacordul în cazul numeralului 12. Şi destule altele...