Mircea Radu IACOBAN

Începusem să scriu despre spioanele de Dâmbovița (prima referire: Veturia Goga, soția poetului) și a trebuit să întrerup nararea isprăvilor James-Blondelor românce din pricina unor evenimente care (aș!) nu sufereau amânarea comentării. Revin acum, pentru a evoca performanțele Elenei  Constantinescu, și ea în competiție cu mult mai titrata Mata Hari. Nu s-a prea făcut vorbire, la noi, despre faptul că și cehii și-au avut un Pacepa al lor: îl chema Frolich. A „defectat” refugiindu-se în SUA după ce a înșirat, la MI5-ul englez, lista tuturor agenților acoperiți ai KGB în Marea Britanie. Se zice că l-ar fi convins „să aleagă libertatea” româncuța noastră, care nu mai era de mult Constantinescu: se căsătorise cu Kenneth Arthur, aviator în Royal Force (probabil, dintre cei căzuți prizonieri la noi) și, întrucât avea prea strânse relații cu armata britanică, Elena (acum Helen) este somată să părăsească țara. O face după ce îi moare soțul, împușcat nu se știe de cine și, mai ales, de ce, iar în Anglia, unde se refugiază, văduva Kenneth are parte de un proces unde-i învinuită de crimă; nu se soldează cu vreo condamnare,  dar, sigur, cu o recrutare. Debutanta într-ale spionajului era nepoata fostului ministru de Finanțe Mircea Cancicov. Maică-sa era ducesă rusă, de origine germană... încurcă-i, drace! Zvăpăiata Elena, fascinată de aventură și de viața cluburilor de noapte, ia lecții de călărie de la un prizonier cazac, învață să piloteze avioane cu un locotenent neamț, pentru ca, în cele din urmă, să-și  vadă visul realizat: în Anglia, își deschide propriul club de noapte. De fapt, îl „achiziționează” în vrac cu proprietarul stabilimentului Eve’s, devenind doamna O’Brien și autoritatea șefă, care remodelează clubul conform intențiilor ei ascunse.

Duce aproape de perfecțiune rețeta succesului în branșă, rezumabilă în două cuvinte: fete faine. Angajează 35 de superbe „dansatoare”, atent și exigent selecționate, ceea ce-i aduce printre clienții fideli (conform relatărilor din Daily Mail) nouă maharadjahi, doi sultani, 12 ambasadori, 30 de atașați de ambasadă, 70 de britanici cu titluri nobiliare, o mulțime de parlamentari și de înalți demnitari ai coroanei. Se spune că judecătorul-șef al Londrei, Sir Lawrence Dunne, când a văzut lista membrilor clubului, a exclamat: „Clubul Eva pare să fie un departament al Ministerului de Externe și al Parlamentului!” Scandalurile sexuale de la Eve’s au dus la demisii de miniștri, secretari de stat, ba chiar și la aceea a prim-ministrului Harold Macmillan!

Elena a fost implicată și-ntr-o acțiune a MI5 care viza îndepărtarea de la puterea a dictatorului ugandez Idi Amin Dada, cel care-și devora la propriu colaboratorii, păstrând ciosvârte în frigider. Idi a fost invitat să petreacă o seară la „Eva”, acolo s-a întâlnit „întâmplător” cu o blondă de-a Elenei, s-au plăcut… instantaneu, dansatoarea este exportată în Uganda, de unde a transmis prețioase informații confidențiale privind isprăvile liderului canibal. Doamna ex-Constantinescu s-a întors în România după 1989, conducând o asociație de caritate (mde, mai știi?) și a murit la 79 de ani, în satul în care s-a născut…

Și, totuși, nu astfel de hiperspioane terre á̀ terre interesează spațiul rubricii noastre, ci personajele din zona artisticului implicate în tenebroase manipulațiuni oculte. Iată încă un nume, total neașteptat, după acela al  Veturiei Goga: Maria Tănase. Nu știu dacă informațiile privind viața dublă a inegalabilei cântărețe pot fi în măsură să afecteze imaginea-icoană a Mariei, așa cum este ea păstrată în mentalul românilor. Faptele, însă, sunt fapte: era în relații suspect de amicale cu rezidentul serviciilor de spionaj franceze la București, Maurice Negre, și, în 1940, și-a aranjat turnee la Ankara și Istanbul, cunoscute orașe-gazdă pentru întâlnirile „de lucru” ale spionilor vremii. În 1941 a început o idilă cu Alfred de Chastelain, peste câteva luni șef al filialei MI5 de la Istanbul. Se zice că, în anii ’40, Maria Tănase a fost intens curtată de Abwehr-ul german, căruia i-a refuzat oferta, acționând, în schimb, cu consecvență pentru spijinirea serviciilor secrete române. Dacă-i așa, iată încă un motiv de prețuire națională. Dacă nu, ce să zic, tot glasul de aur rămâne... Oricum, istoria recentă nu-i rău să mai fie, din când în când, gâdilată, zgândărită, fiindcă destule-s cele pe care nu le știm...