Mircea Radu IACOBAN

Dan Hatmanu a împlinit 85 de ani și ieșenii i-au organizat o sărbătorire „di granda”, cu săli neîncăpătoare (la Galeriile „Dana”) și onorată de prezența unor personalități altfel greu de reunit sub semnul aceluiași eveniment cultural. De unde se vede că, dacă valoare este, divergențele, inapetențele și idiosincraziile, inclusiv cele de natură politică, își retrag discret cornițele, asperitățile dispar și omagiul deplin meritat se înfiripă prin spontană și sinceră contribuție a tuturor celor de față.

Hatmanu ne-a invitat la o expoziție alcătuită din lucrări în parte cunoscute, în parte expuse pentru prima oară, intitulată „Paris, je t`aime!”, structurată modern și susținută de elocvența panourilor fotografice menite să reînvie atmosfera unei urbe unice, dintr-o perioadă la fel de unică și de semnificativă pentru formarea artistului tânăr, ajuns în anii `60 dintr-un sat moldav pitit în preajma Hârlăului, departe, pe malurile Senei și în umbra turnului Eiffel. Experiența pariziană, fericit completată cu stagiul de bursier la Petersburg, a înrâurit hotărâtor destinul artistului, invitat să cumpănească între academismul clasic rus și dezinvoltura iconoclastă a suprarealismului francez – astfel ajungând, dacă nu numaidecât la o sinteză, oricum la o viziune ce încorporează din câștigurile amândurora.

În fiecare pânză se poate identifica „marca Hatmanu”, exprimată prin subînțeleasa prezență tutelară a istoriei. Cu atât mai mult în lucrările dedicate Parisului, oraș  în care (spunea Dan Hăulică, în cuvântul rostit marți, la vernisaj) „trecutul se lasă convertit în unda unei durate care e istorie și, totodată, prezență”. Hatmanu nu s-a lăsat sedus de tentațiile modernismului în sine până nu și-a demonstrat sieşi că știe și poate să opereze cu uneltele picturii clasice, cutezând spectaculoase „substituiri” și copii după Velasquez, Matisse, Tizian – ceea ce ar putea constitui o sugestie pentru mai tinerii confrați de breaslă, care, sărind etape necesare, s-au repezit să se dedulcească la suprarealism înainte de a ști cum devine cu alcătuirea anatomică umană... Iar în ”Vitrinele pariziene” (unde se resimt și tangențe cu scrierile unui Kafka, Ionesco, Becket), maestrul lui, Corneliu Baba, constata că „pe Hatmanu nu-l prinzi nici cu Chagal, nici cu Rouault, nici cu Dufy sau Braque”. Drept pentru care cunoscutul critic Georges Boudaille scria, în „Lettres françaises”, că „Hatmanu reînoiește imaginea Parisului, pe care fiecare francez o poartă în sine”. Ieșenilor, Hatmanu le rămâne cel care i-a ajutat și stimulat să-și redescopere, sentimental, orașul. Am trecut de zeci de ori pe lângă casele bătrânești din Tg. Cucului (astăzi, nu mai sunt) și n-am știut să dibui picturalul din vechile zidiri, iar pomii înfloriți din piesajul ieșean intitulat ”Primăvara” se desfășoară ca un  adevărat poem închinat renașterii descătușătoare, pe fundalul banal și anost al unor garduri hrentuite ce nu pot ascunde decât existențe terne, mărunte, amărâte. Le bănuiești, le simți, le înțelegi. 

Sorescu spunea, pe bună dreptate, că „Hatmanu descoperă farmecul molipsitor al Iașilor”... În portretistică, mă tem că n-are egal. Știe să descopere trăsătura definitorie și să o pună în evidență fără ostentație, iar autoportretele scăldate în autoironie includ și un anume epic, spre a sugera legătura directă dintre actorul principal și restul muritorilor ce i-au marcat, într-un fel sau altul, propriul destin. Într-o amplă compoziție portretistică, Hatmanu apare înconjurat de chipurile unor mari maeștri antecesori, așezați într-o „ordine” aleatorie - tocmai acest aparent bric-a-brac exprimând necuprinsul univers al artei, la clădirea căruia fiecare a venit cu cărămida contribuției proprii. Și aici funcționează autoironia, dar chiar nu văd de ce nu s-ar putea zice că Hatmanu  își merită locul printre Brâncuși, Tonitza, Picasso, Modigliani, Luchian, Baba, Repin, Gauguin, Corot, Irimescu, Andreescu, Grigorescu...