Mircea Radu IACOBAN

Cine, din generaţia mea scriitoricească, n-a avut de-a face cu cenzura? Care nu era una singură şi mândră-n toate cele, cum în general se crede, ci-şi exercita misia infamă sub înfăţişări varii şi, uneori, chiar neaşteptate. O piesă a subsemnatului, „Hardughia”, n-a fost niciodată interzisă de cenzură; totuşi, a trebuit să dispară de pe afişele teatrelor în pofida unanimităţii aprecierilor criticii şi a realului interes al spectatorilor.

Povestea e lungă, am scris-o cu alt prilej şi dacă o invoc acum şi aici nu-i din intenţia arogării, Doamne fereşte, a cine ştie căror merite dizidente, ci fiindcă-mi pare potrivită să prefaţeze istorioara ce va urma. Va să zică, în urma reclamaţiei secretarului cu propaganda de la Judeţeana Iaşi, „Hardughia” a fost oprită înainte de premieră şi a venit de la Bucureşti o echipă de anchetare în frunte cu însuşi secretarul cu propaganda al CC, Dumitru Popescu-Dumnezeu. Care a cerut câteva modificări viclene şi neesenţiale („mută şi tu şedinţa de la Partid la Consiliul Judeţean...”), încuviinţând reprezentarea.

Atins în orgoliu, reclamantul dintâi nu se lasă şi sesizează faimosul Cabinet II. De unde nu putea să emane direct o interdicţie în cazul cu pricina – ar fi minat prestigiul şi autoritatea lui Popescu. Drept pentru care, şi la Naţionalul ieşean, şi la Teatrul din Piatra Neamţ au început să curgă preţioase indicaţii de la Consiliul Culturii: „Atenţie la programare, odată pe lună e de-ajuns.” După care a urmat „destul pentru stagiunea asta, piesa se va relua la toamnă”. Numai că, la toamnă, n-am mai găsit-o pe lista de reluări. Făcând pe naivul, am întrebat de ce şi mi s-a răspuns prompt că-i o simplă greşeală, „să vedem ce se mai poate face, fiindcă repertoriul a fost aprobat de Comisia Ideologică”. Şi, desigur, nu s-a mai putut face nimic!...

Într-o situaţie aproape similară s-a aflat un confrate care – ce idee trăsnită! – a scris o piesă în care se vorbeşte despre necesitatea stringentă a înfiinţării unei grădiniţe de noapte pentru copiii prostituatelor. Cea mai veche meserie din lume se exercită, cum bine se ştie, la lumina lunii, iar practicantele de ce n-ar avea dreptul la funcţionarea unei instituţii preşcolare care să le găzduiască odraslele cât sunt la servici? S-a găsit un teatru interesat (Teatrul de comedie Bucureşti), un regizor de mâna-ntâi (Al. Tocilescu), au început repetiţiile, după care prind să curgă... strâmbele. Autorul, Valentin Nicolau, declară că „oficial, piesa nu mi-a fost respinsă, ba chiar mi s-au plătit corect drepturi de autor şi nici nu s-a anunţat scoaterea ei din programele viitoare; pur şi simplu s-a aşternut tăcerea şi atât.” Explicaţia: acţiunea se desfăşoară în Spania, într-o comunitate de români căpşunari condusă de atotputernicul Traian – că doar suntem urmaşii Romei. Bârfele, concretizate în delaţiuni şi anonime, sugerează că toată comèdia e-o alegorie şi că acel Traian nu poate fi altcineva decât, horribile dictu, Băsescu.

Aşa că, de ani de zile, fără explicaţii, fără urmă de motivaţii şi-ntr-o ţară făr-de cenzură, a rămas... cum s-a vorbit în tren... Altă povestioară oarecum pe aceeaşi temă (de astă dată postcenzura): amicul nostru de la New York, compozitorul şi eseistul George Foca-Rodi (am publicat nu de mult un interviu cu el chiar în această rubrică), a făcut un aranjament cu Librăria Cărtureşti, care urma să preia difuzarea cărţii sale „Eseuri transoceanice”. Totul părea în regulă, până când autorul a primit un e-mai redactat cu impecabilă urbanitate: „Va trebui să găsim formula prin care să vă returnăm cărţile. Nu doresc să priviţi refuzul nostru ca sfârşit al relaţiei. (...) Nu vă ascund că persoanele despre care scrieţi ne sunt apropiate”. Despre cine scrie cam într-o dungă Rodi-Foca? Despre... Patapievici, fără să ştie (New York-ul e atât de departe...) cum funcţionează moravurile culturale în România. Ţară în care nu există nici cenzură, nici postcenzură, şi scriitorul e liber ca pasărea cerului... într-o colivie nici măcar aurită.