Cătălin MIHULEAC

Acuma, de când s-a lăsat greu iarna şi se „întunericeşte” devreme – cum simpatic se exprima Nicolae Andruşca Ceauşescu, regretatul frate al regretatului dictator – mă apucă şi pe mine urâtul, mult mai des şi mai amarnic ca pe timp de vară. Iar una dintre modalităţile prin care încerc să îndepărtez fenomenul e să ţin televizorul mai mult timp deschis, pentru a privi ba la un film, ba la un meci de fotbal din campionatul Germaniei.

Am mai spus şi în alte rânduri că nu-s vreun împătimit după balonul rotund, dar îmi place atmosfera de pe stadioanele nemţeşti, cu spectatori civilizaţi, care nu strigă, ca prin alte părţi, una-două, măscări dezgustătoare şi nici nu se bat între ei sau cu poliţiştii. Lume educată, care poate veni la meci cu copiii, cu soţia sau cu logodnica, bând blajin bere şi înfulecând cârnăciorii lor tradiţionali.

 Cu cârnăciorii mă am ca şoarecele cu pisica, dar în privinţa berii, am reuşit să mă adaptez, zic eu. De exemplu, ca să nu fac notă discordantă cu suporterii germani, îmi iau şi eu alături o tovărăşie constând în cîteva butelcuţe de bere germană, pe care le golesc - sau, ca să zic mai plastic, le „videanu” - în funcţie de gradul de spectaculozitate a meciului.

„Borusia” Dortmund, „Eintracht” Farnkfurt, „Bayer” Leverkusen sau „Bayern” Munchen ... acestea sunt echipele pe care le urmăresc, sorbind cu nesaţ din mărci de bere precum „Dab”, „Paulaner” sau „Warsteiner”, aflate din belşug în supermarketurile noastre.

Cu acest prilej, am remarcat că, între berea fabricată în Germania şi cea produsă în România, e cam aceeaşi distanţă ca între fotbalul jucat la noi şi cel jucat acolo. De pildă, evit berea „Beck’s”, pentru că, deşi e o marcă celebră nemţească, e fabricată sub licenţă la noi şi nu se compară nici pe departe.

Cel mai adesea, mărcile de bere fabricate în România practică un joc ultradefensiv, bazat pe degajări înalte, pe faulturi dese şi pe balonări destructive. Singura ei menire pare să fie aceea de a te mâna foarte des spre toaletă.