Mircea Radu IACOBAN

Marele Premiu al ediţiei a XII-a a Festivalului Internaţional de Film „Eco-etno-folk” a fost decernat unui documentar de senzaţie, cu adevărat tulburător, ce ar merita să fie proiectat nu numai în toate (câte or mai fi rămas?) cinematografele româneşti, dar mai ales să fie inclus în programele curente ale posturilor tv.

 Despre ce-i vorba? În 2008, un sat străvechi de pe Valea Mare (Oltenia) a fost demolat casă cu casă, pentru a face loc unei mine de cărbuni exploatată la suprafaţă. S-a început cu cimitirul, unde buldozerele au scos şi oseminte mai vechi de două veacuri, spre a fi mutate cine ştie unde, în ce ordine şi cât de identificabile pentru rubedenii. A venit rândul bisericii. Sub ochii uimiţi ai sătenilor terifiaţi, o macara a înhăţat clopotniţa cu totul, spre a o trânti într-o imensă basculantă de şantier. Sfinţii din vechile fresce au fost atacaţi cu târnăcoapele. Martor, paracliserul a crezut mai întâi că-i prins într-un vis urât, dar norul de praf stârnit de uneltele demolatorilor şi scrâşnetul frescelor martirizate i-au dovedit că toate-s aievea, coşmarul nu-i coşmar – până când n-a mai rămas nimic din lăcaşul construit de strămoşi. După care măreaţă ispravă a început dărâmarea caselor sătenilor, trimişi să se aciueze pe aiurea, spre a face loc monstruosului agregat „Gigant 1”, ale cărui cupe rotative ronţăiau felie după felie vatra vechii aşezări olteneşti.

 Paracliserul arată că o abatere de câţiva metri ar fi prezervat dacă nu satul, barem biserica. Nu s-a găsit stropul de îndurare: proiectu-i proiect, întreprinderea minieră a obţinut  toate avizele (oare şi pe cel al forurilor culturale?), aşa că daţi-i înainte, până la victoria finală. Intitulat „Bestiarium”, filmul Dianei Deleanu conţine scene apocaliptice, surprinse pe viu. Toate petrecându-se, vă reamintesc, în 2008. N-am auzit de nici un protest din partea nimănui. Aşa zisa dărâmare a satelor cu buldozerul, atribuită legii ceauşiste de sistematizare rurală (n-a fost demolat nimic, altele erau miza şi ţinta legii) a stârnit torente de proteste. Tentativa celor de la Gold Corporation de a muta două cătune din Ţara Moţilor (locuitorilor li s-au construit case noi, pe amplasamentele alese de ei şi cu toate utilităţile) a fost amendată cu străşnicie. Iar ceea ce se întâmplă cu adevărat nu vede nimeni, nu interesează şi nu sensibilizează pe nimeni! Dacă aparatul de filmat nu s-ar fi aflat acolo şi curajul realizatoarei n-ar fi scos la lumină dramatica poveste oltenească, habar n-am fi avut despre căsăpirea sfinţilor cu târnăcopul!

Ce mare cheltuială ar fi reprezentat pentru ditamai întreprinderea minieră (care bagă bani cu nemiluita în fotbal!) translarea vechii biserici? Ce se va alege din vieţile sătenilor dezrădăcinaţi? Filmul (cu intenţie realizat în alb-negru) nu pune întrebări directe, dar ele izvorăsc de la sine, secvenţă de secvenţă. Şi cum nimeni nu catadixeşte să răspundă, i-a revenit Juriului de la „Eco-etno-folk Film” barem misia de a răsplăti ţipătul în pustie cu marele premiu „Potecaşul de bronz”. „Potecaşii” sunt ctitorii bisericii din Vioreşti, pictaţi în ipostaze total neobişnuite: sunt călări, îmbrăcaţi ca ţărani moşneni, cu căciuli înalte, giubee albe de dimie şi caii în trap. Asta fiindcă principalul ctitor, Urşanu, vătaf  de plai, avea şi sarcina păzirii împrejurimilor „de hoţi, tâlhari şi furii de dobitoace”. Sarcină devenită, prin veac, mai grea ca oricând. În faţa Casei de cultură din Slătioara s-a fost ridicat monumentul în bronz al „potecaşului”. Numai că, într-o bună dimineaţă, slătiorenii s-au frecat la ochi: statuia celui însărcinat cu stăvilirea hoţiilor a fost... furată. Localnicii se străduiesc acum să o înlocuiască, replica, de asemenea în bronz, urmând a fi ancorată cu parâme şi şuruburi trecute pe sub Parâng.

D-ale noastre...