Cătălin MIHULEAC

În blana primitoare a Barcelonei, ţiganii români sar cu sprinteneala unor purici bine hrăniţi şi antrenaţi. Ei pot fi remarcaţi în tren - unde îşi storc acordeonul de cântece vechi şi apoi înjură publicul dacă nu primesc banii speraţi -, în locurile de mare agitaţiune turistică - unde pândesc prada întrezărită în buzunarele turiştilor -, în găurile de metrou – unde, în chip miraculos, stau cu mâna întinsă, deşi ţin trei copii în braţe.

Oamenii îi evită, sucind privirea de la ei. Se ţin, profilactic, la distanţă. Se ţin prudenţi.

Am întâlnit multe faze jenante cu ţigani români în străinătate, dar la cea mai scabroasă am fost martor într-un vagon al metroului care străbate, ca o cârtiţă electrică de mare viteză, dedesubturile Barcelonei. Pe o banchetă întreagă, cuprinzând cinci locuri, la ora cea mai înghesuită a traficului, o ţigancă tânără îşi schimba fetiţa, care se scăpase de ceva timp pe ea, fără să se sinchisească vreun pic de publicul călător. Tabloul cuprindea de fapt trei generaţii, deoarece, în afară de mamă şi de fiică, era prezentă şi bunica, supervizoare a bunei desfăşurări a operaţiunii. Bunica – beneficiind de o experienţă de viaţă mult mai vastă - dădea nişte sfaturi într-o românească răcnită, înclinată spre ţigăneşte:

-Haoleu, fhă heuropeanco, nu-i pune chiloţii, s-hă moară mama!

-Hapăi de ce shă nu-i pun chiloţii, fhă proasto, nu vezi că s-ho pişăt tătă phă ea ?

-Iaca, numa’ aşha, nu-i pune chiloţii, ca s-hăi vadă fraierii hăştia lindicu’!

Înţelege oricine că fraierii erau ceilalţi călători din metrou, care încercau să ingnore, pe cât puteau, scena, cu un dezinteres care le activa ţigăncilor toate rezervele de hambiţie.

Sunt sigur că dacă ar citi textul ăsta, vreun regizor gen Kusturica sau Mihăileanu ar lua iute notiţe şi ar fi include încă o fază de succes în filmele lor. Deoarece, înglobate în filme, scene precum cea de mai sus smulg ropote de admiraţie de la aceeaşi inşi care în metrou întorc cu dezgust ochii.

Iar mie, nu ştiu dacă mai are rost să menţionez, mi-a fost încă o dată ruşine că sunt român. De parcă asta ar interesa pe cineva.