Mircea Radu IACOBAN

Două licee ieşene au izbutit să obţină recordul recordurilor: nici un absolvent n-a trecut examenul de bacalaureat! Una dintre şcolile recordmane este liceu cu pretenţii, în care loazele şi-au plătit „studiile” – 8000 de roni ca să înveţe carte şi să obţină o diplomă. Ţintă: hârtia care să le ateste calificarea de mecanici pentru întreţinere şi reparaţii. Numai că nu merge fără bac. Sigur că se poate pune întrebarea de ce ar trebui să ştie un mecanic de întreţinere cine a scris „Descriptio Moldaviae” şi cum l-ar chema pe autorul... „Mioriţei” (într-o teză am găsit enormitatea „Mioriţa fost scrisă de un cunoscut autor anonim”). Ne mai putem întreba şi dacă dascălii nu greşesc cronic, subapreciindu-şi învăţăceii şi rămânând opaci la sclipirile de geniu care, totuşi, mocnesc în cenuşa învăţământului românesc. La urma urmei, profesorul de muzică al lui Beethoven şi-a considerat elevul incapabil să compună vreodată, pe Einstein, dascălii din liceu l-au declarat „încet la minte” (a şi ratat admiterea la Politehnica din Zürich), Churchill a rămas repetent în clasa a VI-a, Edison era tratat, în şcoală, ca „prea prost ca să înveţe ceva” şi tot aşa înainte. Subsemnatul, după ce am absolvit exigentul liceu din Suceava numai datorită amiciţiei dintre taică-meu şi profesorul Nimiţan (mă procopsisem cu media 1 la matematici) şi-n virtutea argumentului „băiatul e bun la română”,am obţinut un 1 şi-n teza de... română la admiterea la Medicină, dar aveam să fiu bunicel la... Filologie. Ca să vezi!

Nici prima întrebare, nici a doua, nu ajung prea aproape de miezul chestiunii. Există, în şcoala din toate timpurile, un anume grad de aleatoriu şi imponderabil, câtă vreme se lucrează cu personalităţi în formare, ale căror capacităţi creative în stricte domenii de vârf se revelează târziu – dacă nu chiar niciodată în anii de şcolarizare. Şi aici, excepţiile nu fac decât să confirme regula. Ce te faci, însă, când o promoţie întreagă cade la bacalaureat? Nu mai contează eventualele vinovăţii locale - se vădeşte evident culpabil întreg sistemul. Ce-i cu şcoala românească? Cine, cum şi de ce a trântit-o la pământ? Cum de am ajuns coada cozilor în lume?

Singura universitate românească, cea din Bucureşti, în topul primelor 500, s-a înfipt zdravăn pe ultimul loc, alături de Universitatea africană Kwazulu şi institute similare din Bangladesh, Kazahstan şi Sri Lanka – în timp ce Universitatea din Praga e pe locul 230, cea din Budapesta, pe poziţia 400 şi trei şcoli superioare din Israel sunt plasate pe locurile 102, 114 şi 132. Este vreo legătură între ierarhia universităţilor şi falimentul de la bac? Sigur că există: învăţământul preuniversitar îşi face cât îşi face datoria şi oferă „marfa” ce-o ştim. Baiul cel mare e-n treapta studiilor superioare, complet avariată de amestecul covârşitor al banilor în rotunjirea mediilor. În Apus, cele mai severe, mai exigente şi mai prestigioase instituţii de învăţământ liceal sau universitar sunt cele particulare. La noi, este exact pe dos: în văzul lumii şi-n indiferenţa generală, majoritatea facultăţilor private nu-s altceva decât nişte fabrici de diplome, unde se cumpără ca la piaţă licenţe, masterate şi doctorate.

Un universitar ieşean sintetizează situaţia în câteva fraze: „Învăţământul românesc este prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a VI-a. Absolvă cu diplomă studenţi care, acum 15 ani, ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi... Universităţile au dat de gustul banilor. Studenţii au devenit intangibili. De vreme ce plătesc, prezenţi ori nu, trebuie să treacă examenele, să capete diplome...” 

Am făcut o facultate de 5 ani, gratuit, cu bursă de la stat şi, împreună cu colegii, învăţam (lucruri utile în profesie, dar şi destule inutile...) de ne săreau capacele. Examenul de stat se dădea la toate materiile din cei 5 ani, lucrările de diplomă nu se cumpărau la tarabă, despre mită la profesori nu îndrăznea nimeni barem să gândească vreodată. Cartea era carte!

Veţi spune că-s iremediabil nostalgic, că privesc înapoi cu vinovată indulgenţă şi că nu izbutesc să pricep mersul nostru victorios către integrarea în marea cultură europeană. Aşa o fi. Atrag, însă, atenţia supra faptului semnificativ că, motivat ori mai puţin motivat, s-a acuzat „dezastruoasa moştenire” în toate domeniile, dar niciodată când a venit vorba despre şcoală. Şi uite că nu suntem capabili să alegem lucid, spre a reţine, ceea ce-i realmente valoros din „trecutul recent” al şcolii româneşti! Drept pentru care tot  modificăm legislaţia după ureche şi-n prostie, de trei ori pe săptămână. Notă pentru învăţământul românesc de azi: 4 (cu multă indulgenţă).