Mircea Radu IACOBAN

Este săptămâna naşterii lui Eminescu. Creştineşte şi româneşte ar fi să ne întoarcem o clipă gândul sincer şi cald şi drept către Luceafărul poeziei române. În ultimii ani, poetul nostru naţional (sintagma nu-mi pare deloc nepotrivită) a avut parte mai mult de ghionturi elevate, contestări puşteşti şi ipoteze gazetăreşti tâmpe. Ba că-i „cadavrul nostru din debara”, ba c-a fost tătic infam ce şi-a abandonat fiica (!!), ba că-i prisosea părul pe picioare (!), ba – mai ales – că, astăzi, poezia lui nu mai spune nimănui nimic (cu precădre, sugerăm noi, celor... ce n-o citesc). S-a instaurat o adevărată teamă de a strecura o vorbă de preţuire, mai ales de când intelectualul preşedinte şi rector al rectorilor, Constantinescu, i-a decorat cu medalia „Eminescu” taman pe cei ce s-au străduit  mai abitir  să minimalizeze şi să conteste creaţia ipoteşteanului  - astfel oficializându-se o campanie tipic românească, de care s-ar cuveni să ne fie tuturor ruşine. Fiindcă una-i să susţii înlăturarea festivismului găunos, calp şi osificat în receptarea de tip şcolar-şcolăresc şi alta-i să declari ritos că poezia lui Eminescu... e nulă! Poate-i potrivit, la acest ceas aniversar, să încercăm, într-o „repede ochire”, o trecere în revistă a câtorva dintre mărturiile de preţuire cu care poetul a fost onorat şi de contemporani, şi de posteritate. Oricum, sunt semnături cu adevărat prestigioase, de ne-comparat cu ale celor care, ori iscăleau infamia, ori o dădeau anonimă, tot atâta era. Dacă prosternarea Veronicăi Micle (1885 – „Al tău geniu, peste veacuri, rămâne-va pe pământ”) poate avea şi conotaţii mai lumeşti, omagiul altor contemporani – N. Beldiceanu (1887 – „Geniu şi nefericire”), Al. Vlahuţă (1884 – „Lui Eminescu”), Traian Demetrescu (1889 – „Lui Eminescu”) ş.m.a. probează că despre receptarea plenară a operei Luceafărului se poate vorbi încă înainte de 1889. Îmi pare rău, dar Geo Bogza s-a înşelat amarnic atunci când a crezut că nimeni nu va zvârli piatra în grădina poetului:”În tinereţea mea, care a fost a unei iconoclastii totale, pe el, nimeni nu l-a tăgăduit. În acea vreme, noi am rostit un rechizitoriu împotriva tuturor, clasici şi contemporani de mare prestigiu, dar pe el, nimeni  nu l-a tăgăduit (...) Istoria literară va cunoaşte alte generaţii iconoclaste, eu cred în frumuseţea şi necesitatea generaţiilor iconoclaste, dar pe el, nimeni nu-l va tăgădui.” Şi iată că s-a putut! Bine că, în tăcerea eternă de la Belu, Bogza n-are cum auzi alte trăsnăi contemporane, de tipul... asasinării lui Eminescu, cu complicitatea lui... Titu Maiorescu. Aferim! Poate cea mai concentrată şi expresivă probă a preţuirii maxime o aflăm în ultimul vers al catrenului arghezian „Inscripţie pe amfora lui”: „Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr”, dar şi Vlahuţă are de propus versuri memorabile („Tot mai citesc măiastra-ţi care / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”) Trecând prin proza-poeziei lui Beniuc („Pe Eminescu, noi, poeţii tineri /Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge”), prin declaraţia patetică a lui Victor Eftimiu („Mai cântă Eminescu-n noi!”), prin exclamaţia lui Labiş, ce admira naşterea poemelor „În largi privazuri româneşti”, prin avertismentul premonitoriu al lui Adrian Maniu (”Nu suntem nici vrednici să închinăm în risipă prinos de aur şi tămâie”), prin atipica şi puţin obişnuita contribuţie soresciană („Eminescu n-a existat / A existat numai o ţară frumoasă...”), ajungem la îndemnul lui Nicihita Stănescu, rău şi pe dos înţeles de famenii veacului XXI: „Asta să nu uitaţi: / Că el a fost om viu, / Viu...” Numai că doar atât s-a înţeles. Opera, ce s-o mai citească şi, mai ales, cum s-o înţeleagă?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Posteritatea.

Comentarii