Narcis SIRETEANU

În 1954, Arghezi scria tableta „Rezultate”. Cică, prin anii ’30, s-a luat iniţiativa ca micii funcţionari de stat să-şi termine studiile liceale. Era obligatoriu. La examenul oral de limba română, a ţinut să asiste şi Arghezi, ca ziarist. Nu putea tocmai el rata „spectacolul unei clase de impiegaţi, copişti, arhivari şi vameşi, cu mustăţi şi uneori cu barbişon, cu degetele fripte de tutun, siliţi să ia ghiozdanul în spate şi să puie pantalonii scurţi din familie.”

Aşteptările lui Arghezi au fost împlinite, căci spectacol a fost de la începutul până la sfârşitul examenului. Mai ales când examinatorii au constatat că „jumătate din candidaţi nu reţinuse din viaţă, care le încărunţise cât mai rămăsese din pleşuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu”.

Ceilalţi candidaţi, din cealaltă jumătate, demonstrând ceva mai multă aplecare spre studiu, auziseră că „individul citat la catedra comisiunii de examinare era încă în viaţă”. Poate că nemurirea lui Eminescu îi derutase. Dacă ar fi insistat, „profesorii i-ar fi aflat adresa şi numărul de la casă.”

Acele vremuri de ignoranţă au trecut. De atunci şi până azi, Eminescu s-a transformat într-o gumă naţională de mestecat, cu aromă de tei, nufăr sau de floarea albastră. O ciungă frumos împachetată, pe care-o molfăie toată lumea bună, de la preşedinte până la profesorul de clasă. Aşa dă bine.

Eminescu este numele unei reţele naţionale de fals patriotism, cu raza de acoperire mare ca la telefonia mobilă. În calitatea sa de gumă naţională de mestecat, Eminescu şi-a împrumutat numele nu numai unui premiu de poezie, lucru care ţine de resortul lui. Ci şi străzilor, parcurilor, pieţelor, chiar şi trenurilor Intercity.

Cu toate astea, cred că pe poetul naţional nu-l aşteaptă vremuri trandafirii. Cei care şi-au trăit o bună parte din viaţă în comunism, l-au iubit şi au respirat prin el, cum respiri printr-o trestie de bambus, când eşti sub apă. Dar pe noile generaţii le doare la bască de omuleţul ăsta ciudat, despre care cel mult ştiu că era combinat cu nasoala Veronica Micle.

Să presupunem că, azi, pe-un adolescent atins de romantism îl mănâncă limba şi-i recită versuri eminesciene fetei de care e îndrăgostit, în loc s-o scoată la vreun club bengos. Păi, nu-l bagă domnişoara undeva cu tot cu Eminescu şi operele lui complete, fără să clipească din genele ei false?