Lucian AVRAMESCU

Citesc, de Sfântul Ioan, un sondaj realizat în UE. Cică britanicii, cei mai mulţi, se dau de-a rostogolul să iasă din clubul celor 28, care le-ar prejudicia din interese şi i-ar aduce la o linie comună de trai bun/trai prost. Românii, mai ales cei vreo trei dacă nu patru sau cinci milioane care robotesc din greu pe afară, inclusiv cei care ”muncesc” să scuture şi să uşureze buzunarele confraţilor unionişti, nu vor să iasă nici bătuţi. Suntem în sfârşit şi noi pe un loc fruntaş în Uniunea Europeană – ocupăm primul loc la cei care nu vor. Nu vor să plece, nu vor să se destrame UE, nu concep viaţa fără luminoasa înfrăţire.

Că punem preţ uriaş pe Uniune nu ştiam, auzind destui cârcotaşi. Că nu ne-am trimis acolo cele mai strălucite minţi, iar e o dovadă de tratare în semibăşcălie a Clubului Select, cum tratăm noi multe. Păi dacă inventariem trecutul şi dăm de EBA, copilă semianalfabetă a Dâmboviţei natale, care ne-a reprezentat cu onoare la Bruxelles, dacă-l găsim în pozele de pe pereţi ale Parlamentului Europei pe Becali, persoană onorabilă, de altfel, dar i-a trebuit niţică pârnaie spre a se descoperi scriitor, pe… Mai sunt. E asta dovadă că vrem în UE morţiş? Nu. Dar sunt altele care arată că n-am putea fără. Amicul meu, profesorul, crede că fără UE suflă iar Crivăţul Siberiei peste noi, de care britanicii n-au prea auzit. Apoi, tot britanicii, colonialişti prin fire - şi India ajunsese colonia lor parcă – n-au a se teme decât de autodestrămări. UE? Cum să stai la masă cu Bulgaria, care nu ştie să ţină furculiţa în stânga şi cuţitul în dreapta şi cu România care scoate cu deştele musca picată în ciorba de fasole? Ce dracu, ne dăm cu plebea, stăm la masă cu mucoşii? Deci, amicul meu, dascălul, e convins că de frica Siberiei care se apropie iar de noi, pâş, pâş, am devenit atât de înfocaţi proeuropeni, nu că ne-ar da ăia mare brânză.

Azi e Sfântul Ioan sau Ion. Mi-am sunat şi eu vreo doi prieteni. Nişte Ioni sunt în pământ. Mi-l aduc aminte de nea Ion Brădeanu. S-a întors din război, al doilea, cu un picior de lemn. Al lui fusese retezat de o ghiulea fix din şold. Eram prieten şi coleg de clasă cu Nicu, fiu-său, pe care l-a făcut în 1948, având un picior mai puţin, cu ţaţa Veta, femeie frumoasă care s-a bucurat că a revenit de pe front, chiar dacă împuţinat cu un picior. Altele erau la locul lor. Mâinile, de pildă, au muncit din zori şi până noaptea de a ridicat casă fiului. Prima treabă a mâinilor dimineaţa era să lege – am asistat şi eu înfiorat de câteva ori la munca asta -  nişte hamuri pe şold şi nişte curele şi să strângă bulumacul de lemn potcovit jos ca la cai, cu ceva metalic. Terminând de pus piciorul unde fusese cel lăsat pe Don, nea Ion Brădeanu înhăma calul la căruţă şi pleca la deal, la fân, la vie, la… Altădată, la cimitirul din sat, când ai mei o îngropau pe străbunica Mariţa, au greşit niţel perimetrul gropii şi au dat de un schelet, al unui alt Ion, văr cu ea, mort în primul război. Din el se vedea cel mai tare piciorul din lemn cu tijă metalică. Lemnul, din esenţă tare, nu putrezise de tot. Şi fratele mai mare al tatei, Ion Avramescu, ar fi trebuit să-şi serbeze azi ziua onomastică. Bunicul şi bunica l-au tot aşteptat să vină din Cehoslovacia, de unde aveau ultimul semn că a fost rănit. A venit câţiva ani mai încolo după război, cu nişte schije în gât şi picioare. Era absolvent de Academie de Studii Economice şi le-a purtat cu el, schijele, toată viaţa. Apoi s-a dus şi el de tot.

Toţi Ionii ăştia nu mai pot participa la sondajul făcut de un institut european. Probabil că ar fi vrut, spre deosebire de englezi, să rămânem în UE. De ce? Gândind ei, judec poate greşit, că astfel nu-şi vor mai pierde câte un picior pe Don, prin Tatra, că va fi pace în Europa şi în lume, că România nu va mai fi mereu graniţă de donat ţurloaie şi materie primă pentru amputări.

Ne suflă Siberia în ceafă? Nu cred. Ne suflă mai multe siberii, iar noi ne arătăm mereu uşori ca fulgul, gata să ne lăsăm plimbaţi de vânturile istoriei. La mulţi ani Ionilor şi, celor care nu mă auziţi, fie-vă ţărâna uşoară!