Narcis SIRETEANU

Dacă un drumeţ străin ar fi făcut un tur, fie el şi televizat, prin oraşele României, cu ocazia Zilei Naţionale sărbătorite recent, ar fi rămas cu cele mai stranii şi neplăcute impresii despre poporul nostru.

În primul rând, l-ar fi frapat că avem reprezentanţi care nu sunt în stare să lege două vorbe liber, nici măcar când în discuţie este dragostea de patrie. De la preşedintele ţării până la ultimul primar de municipiu, toţi oficialii şi-au citit discursurile de pe foiţă. Ziceau ei acolo câte o frază cum că e nevoie de unitate între toţi românii – ce enormitate sforăitoare! - şi imediat aplecau ochii pe fiţuică, pentru a găsi fraza următoare. Venea la rând o rostire despre Regele Ferdinand, apoi încă o ocheadă era aruncată, pentru a pescui altă rostire, despre marea familie europeană, în care ne simţim cu toţii atât de mişto, că n-am pleca să ne pici cu ceară. Fără fiţuici, reprezentanţii noştri ar fi rămas muţi ca nişte lebădoi.

A doua chestiune frapantă este desfrâul final închinat crăpelniţei şi udăturii. O sărbătoare naţională, din care nu se putea ca maţele să nu fie sărbătorite, de unde doar săracul ficat a ieşit cam şifonat. Meniul uscat a fost bătut în cuie, el bazându-se pe fasole şi cârnaţi cu usturoi, sprijinit din ariergardă de udătura constând din vin fiert şi/sau de ţuică la fel de fiartă.

În ochii unui drumeţ străin, părem, în mod sigur, un popor de nehaliţi. Tot drumeţul respectiv ar trage concluzia că imnul ţării poate fi folosit ca un bun aperitiv, care deschide gustul şi pofta de ingurgitare. Rezultă un chiolhan stradal, desigur, dar un chiolhan sub drapelul naţional. Pe feţele românilor petrecăreţi, culorile roşu, galben şi albastru se aliniază una după alta, ca pe drapelul cu care atâta de mândrim.

Ce a rămas după sărbătorirea Zilei Naţionale? Păi, cam ce rămâne după ce exagerezi cu fasolele. Ştiţi dumneavoastră ce, pardon.