Sf. Ioan, omul cu aripi de înger şi dascălul pocăinţei

Şirul Sărbătorilor de iarnă se încheie cu cinstirea Sf. Ioan, Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. Viaţa acestui sfânt, al cărui nume îl poartă peste două milioane de români, se poate rezuma la un singur cuvânt: pocăinţa

Numele Sf. Ioan arată esenţa vieţii sale: Dumnezeu a avut milă (în ebraică Jo (Jahve) + Hanan). Toată mila lui Dumnezeu se poate cuprinde în faptul că El a dorit şi iniţiat împăcarea Sa cu noi. Pentru aceasta, şi-a rânduit Înaintemergător, Prooroc şi Botezător. Om cu aleasă viaţă sfântă, despre care Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” Motiv pentru care, în iconografie, este singurul sfânt reprezentat cu aripi, ca de înger. Căci pocăinţa înalţă pe om chiar mai presus de înălţimea spirituală a îngerilor. Căci nici un înger nu a fost numit vreodată fiu al Domnului, în Duhul Sfânt.

Sf. Ioan este Înaintemergător deoarece el deschide calea pe care Hristos însuşi o va întări: calea îndreptării morale prin pocăinţă. Încă dinainte cu vreo şapte secole de Hristos, profetul Isaia va profeţi nu numai venirea lui Mesia, ci şi apariţia lui Ioan, spunând: „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui.” Predica lui din pustia Iordanului o arată cu prisosinţă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă . . . Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.” De aceea, practica la Iordan botezul pocăinţei, o prefigurare a ceea ce Hristos va institui mai târziu ca Taina Spovedaniei, a mărturisirii păcatului: „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele”.

Apoi, Sf. Ioan este Prooroc, deoarece el însuşi va profeţi despre Mesia, dar nu doar la modul verbal, ca toţi proorocii de până la el, ci arătându-L lumii întregi: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.”Iar la momentul întâlnirii la Iordan dintre el şi Hristos, va da mărturie zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”

În fine, Sf. Ioan este şi Botezătorul Domnului, deoarece el se va învrednici să boteze în Iordan pe Hristos, aşa cum frumos spune un vechi imn al Bisericii: mâna robului s-a atins de creştetul Stăpânului. Prin această formulare aparent discriminatorie, cu iz sclavagist poate pentru unii, se arată, practic, marea dragoste a lui Dumnezeu, căci El este Cel ce se smereşte şi iniţiază împăcarea cu noi, arătându-şi toată disponibilitatea de a reintra în comuniune cu omul. După cum şi Hristos va spune: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.”

Prin urmare, dacă Dumnezeu ne cheamă la împăcarea şi la iertare, ce vom face? Vom refuza o asemenea ofertă, menită a restabili frumuseţea şi armonia creaţiei? Depinde doar de noi.

Tocmai de aceea, şirul Sărbătorilor de iarnă se încheie într-un mod educativ, oferindu-ne pe calea vieţii noastre, puterea restauratoare a pocăinţei, înţeleasă ca îndreptare morală, ca zbor către înălţimile virtuţilor. Însă cinstirea Sf. Ioan nu se opreşte aici, deoarece, de-a lungul anului, îl mai cinstim de 5 ori, semn al faptului că îndreptarea morală nu este un act izolat, ci o coordonată a vieţii creştine: Zămislirea (23 septembrie), Naşterea (24 iunie), Tăierea capului (29 august), Prima şi a doua aflare a capului său (24 februarie) precum şi a treia aflare a capului sau (25 mai).

Posibil ca mândria, orgoliul, vanitatea, care lucrează prin decăderile de zi cu zi, să nu ne lase să ajungem la capătul drumului, ratând împăcarea cu noi înşine, cu aproapele şi, prin aceasta, cu Dumnezeu. Dar, să nu ne descurajăm. Sf. Ioan ne-a învăţat că se poate. Mai mult, este necesar.

(Pr. Eugen Tanasescu, sursa: doxologia.ro)