Sărbătoarea Paștelui, ce va fi celebrată în acest an de ortodocși la 27 aprilie, marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor.
Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii și intersectat de noaptea Învierii reprezintă un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, arată cercetătorul Ion Ghinoiu, în lucrarea „Zile și mituri”.
Istorie.
Paștele este cea mai veche și cea mai importantă sărbătoare creștină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Isus Hristos și i-a îndemnat pe creștini să-l omagieze pe Mântuitor.
Denumirea de Paște a fost inițial aplicată de primii creștini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan (ziua a 13-a a lunii Nisan din calendarul evreiesc – prima lună din an, conform Torah) și consta dintr-o masă rituală. Această celebrare se substituia vechii mese pascale evreiești, care marca sărbătoarea azimilor (pâinițe din făină și apă, care se mănâncă numai la sărbători).
În primele veacuri ale Creștinătății, sărbătoarea s-a numit Paștele Crucii și Paștele Învierii. Cu timpul, însă, înțelesul cuvântului Paște s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.
Date diferite.
Data și modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocțiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre.
Indiferent când este sărbătorit, Paștele este o zi în care creștinii merg la biserică și respectă tradiția. În creștinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paști erau îmbrăcați în alb. Ei purtau aceste veșminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieți. Cei care fuseseră deja botezați nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtășesc noua viață a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiție de Paști.
Serbarea Paștelui se prelungește aproape o săptămână, în lăcașurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paște și până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici și posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanța teologică a misterului pascal din vechea biserică creștină. Sărbătoarea Paștelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a nașterii Domnului.
Mielul.
Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiție creștină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paști a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari și mieii din unt, paste sau zahăr.
Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creației, fertilității și vieții noi. Creștinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei și oul de Paște a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roșu, ca simbol al sângelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor și copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paști sunt un simbol universal.
Noaptea Învierii, la biserici.
Paștele, cea mai mare sărbătoare creștină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere și rugăciune, cântări de bucurie și cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte și până la Înălțare, creștinii se salută cu „Hristos a înviat!” și-și răspund cu „Adevărat a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autoritățile grațiau prizonierii, eliberau sclavii, reduceau dările, făceau în general acte de mărinimie. La biserici se duceau ofrande: pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel (reminiscență a mielului pascal al evreilor) și ouă roșii, care aminteau de sângele lui Isus. Toate acestea erau binecuvântate și apoi împărțite săracilor, obicei păstrat până în contemporaneitate.
Ouăle, la loc de cinste.
Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiția creștină, oul, colorat și împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace.
La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumusețare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.
La țară, românii aleg ouă proaspete de găină și rață prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafață) și pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, și pana de gască, ce avea rolul cornului de ornat al olarului.
Iepurașul, simbol păgân.
Iepurașul de Paște este un simbol păgân, emblemă a fertilității, asociat de creștini cu aparițiile lui Iisus după Înviere. Prima menționare a iepurașului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această țară se credea că iepurașul aduce ouăle roșii în Joia Mare și pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paștelui.
Printre alte simboluri ale Paștelui se mai numără liliacul, expresie a purității, și fluturele, a cărui ieșire din crisalidă în altă formă amintește de Învierea lui Iisus.
Obiceiurile de Paște nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci țin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiționale, cum ar fi pasca la ruși și români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă și carne.
Paștele la români.
Pentru români, pregătirea Paștelui înseamnă mai întâi curățenia și bucatele care se fac în casă. Ca și în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paște se fac sacrificii violente (tăiatul mielului și, în unele zone, a purcelului sau vițelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele și cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.
Și pentru că românilor Paștele li s-a părut foarte important, au mai imaginat și alte „feluri” de Paști: Paștele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paștele Morților, sau Lunea Morților, care este dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor capabile să se ospăteze și se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.
Și tot așa a fost „inventat” Paștele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a șasea săptămână care urmează după Paște), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanța sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înțeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul așteaptă”, a nu te ține de cuvânt.
Anul acesta, evreii au sărbătorit Paștele pe 19 aprilie, iar catolicii, pe 23 martie.
