Sărbătoarea Paștelui, ce va fi celebrată în acest an de ortodocși la 27 aprilie, marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor.
Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii și intersectat de noaptea Învierii reprezintă un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, arată cercetătorul Ion Ghinoiu, în lucrarea „Zile și mituri”.
Paștele este cea mai veche și cea mai importantă sărbătoare creștină, fiind celebrată încă din epoca apostolică. Sfântul Apostol Pavel a fost primul care a raportat sărbătoarea Pessah, a evreilor, la Isus Hristos și i-a îndemnat pe creștini să-l omagieze pe Mântuitor: „Iată Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi; să prăznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului” (I Corinteni V, 7-8).
Denumirea de Paște a fost inițial aplicată de primii creștini la comemorarea anuală a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara de 13 Nisan (ziua a 13-a a lunii Nisan din calendarul evreiesc – prima lună din an, conform Torah) și consta dintr-o masă rituală. Această celebrare se substituia vechii mese pascale evreiești, care marca sărbătoarea azimilor (pâinițe din făină și apă, care se mănâncă numai la sărbători).
În primele veacuri ale Creștinătății, sărbătoarea s-a numit Paștele Crucii și Paștele Învierii. Cu timpul, însă, înțelesul cuvântului Paște s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii.
Data și modul sărbătoririi au fost diferite de-a lungul veacurilor. Celebrarea începea după prima lună plină ce urma Echinocțiului de primăvară (21 martie). Acest sistem s-a păstrat până în zilele noastre.
Indiferent când este sărbătorit, Paștele este o zi în care creștinii merg la biserică și respectă tradiția. În creștinismul timpuriu, cei ce se botezau în timpul slujbei de Paști erau îmbrăcați în alb. Ei purtau aceste veșminte întreaga săptămână, ca pe un simbol al noii lor vieți. Cei care fuseseră deja botezați nu purtau haine albe, ci numai noi, pentru a arăta că împărtășesc noua viață a lui Hristos. În acest fel, obiceiul de a purta haine noi a devenit o tradiție de Paști.
În timpul Evului Mediu, în Europa, cei care participau la liturghia de Paște, făceau apoi o lungă procesiune. Acesta era condusă de un preot care ducea un crucifix sau o lumânare. Din acest obicei a evoluat tradiția Paradelor de Paște, existentă în Occident.
Serbarea Paștelui se prelungește aproape o săptămână, în lăcașurile de cult având loc zilnic Sfânta Liturghie. De la Paște și până la Rusalii erau interzise mătăniile în biserici și posturile, ajunările. Ortodoxia a păstrat importanța teologică a misterului pascal din vechea biserică creștină. Sărbătoarea Paștelui rămâne centrul cultului ortodox, fiind urmată de cea a nașterii Domnului. Nașterea cu trup și Învierea ca Dumnezeu a lui Isus Hristos reprezintă cei doi poli ai dragostei divine față de oameni.
Paștele se încadrează în modelul preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o pasăre sau un ou de pasăre.
Deosebirea fundamentală între creștinism și alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituție a zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa lui Isus, săvârșită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor și reactualizată ritual în fiecare an de credincioși.
Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiție creștină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paști a Papei mielul fript a devenit un fel principal. În Europa sunt foarte populari și mieii din unt, paste sau zahăr.
În Egiptul antic și în Persia, prietenii făceau schimb de ouă colorate în ziua echinoxului de primăvară, începutul noului an. Ouăle au fost întotdeauna un simbol al creației, fertilității și vieții noi. Creștinii din Orientul apropiat au adoptat acest obicei și oul de Paște a devenit simbol religios, reprezentând momentul din care a înviat Iisus. Ouăle sunt de obicei colorate în roșu, ca simbol al sîngelui tuturor oamenilor. În perioada medievală, ouăle colorate erau oferite tuturor servitorilor și copiilor, alături de alte daruri. Ouăle de Paști sunt un simbol universal.
Paștele, cea mai mare sărbătoare creștină, a fost prăznuit întotdeauna ca o zi de bucurie, aceea a Învierii Domnului. Noaptea Învierii este petrecută în biserici, în priveghere și rugăciune, cântări de bucurie și cu lumini multe, semne ale Mântuirii. Din această noapte și până la Înălțare, creștinii se salută cu „Hristos a înviat!” și-și răspund cu „Adevărat a înviat!”. În trecut, pentru a celebra Mântuirea Domnului, autoritățile grațiau prizonierii, eliberau sclavii, reduceau dările, făceau în general acte de mărinimie. La biserici se duceau ofrande: pâine dulce (pască), brânză, carne, mai ales de miel (reminiscență a mielului pascal al evreilor) și ouă roșii, care aminteau de sângele lui Isus. Toate acestea erau binecuvântate și apoi împărțite săracilor, obicei păstrat până în contemporaneitate.
Pentru că ouăle nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiția creștină, oul, colorat și împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace.
La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumusețare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere.
La țară, românii aleg ouă proaspete de găină și rață prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafață) și pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi „condeie” au fost lumânarea, cu al cărui capăt încins la foc se desenau pe ou anumite semne, și pana de gască, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puțin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite și le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puțin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, săpate sau decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele etc.
În comunitățile tradiționale, ciocnitul ouălor se face după reguli care diferă de la o zonă la alta, dar, oricum, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părți ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie „pe luate”, „pe schimbate”, „pe văzute” sau „pe nevăzute”.
În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor și livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor și păsărilor.
Iepurașul de Paște este un simbol păgân, emblemă a fertilității, asociat de creștini cu aparițiile lui Iisus după Înviere. Prima menționare a iepurașului ca simbol pascal apare în Germania, pe la 1590. În unele regiuni din această țară se credea că iepurașul aduce ouăle roșii în Joia Mare și pe cele colorate altfel în noaptea dinaintea Paștelui.
Printre alte simboluri ale Paștelui se mai numără liliacul, expresie a purității, și fluturele, a cărui ieșire din crisalidă în altă formă amintește de Învierea lui Iisus.
Obiceiurile de Paște nu diferă mult de la o zonă a lumii la alta, ci țin în special de specificul gastronomic. Peste tot se prepară mâncăruri tradiționale, cum ar fi pasca la ruși și români, osterstollen în Germania, Baba Wielancona la polonezi. Cel mai des, aceste mâncăruri sunt binecuvântate la biserică, alături de ouă și carne.
Pentru români, pregătirea Paștelui înseamnă mai întâi curățenia și bucatele care se fac în casă. Ca și în celelalte scenarii de înnoire sezonieră sau anuală a timpului calendaristic, de Paște se fac sacrificii violente (tăiatul mielului și, în unele zone, a purcelului sau vițelului, spartul ouălor), se prepară alimente rituale (colaci, pască), se aprind luminile, se crede că se deschid mormintele și cerurile, că vorbesc animalele, ard comorile etc.
Și pentru că românilor Paștele li s-a părut foarte important, au mai imaginat și alte „feluri” de Paști: Paștele Blajinilor, sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paștele Morților, sau Lunea Morților, care este dedicată spiritelor moșilor și strămoșilor capabile să se ospăteze și se se bucure de sărbătoare, la fel ca cei vii.
Și tot așa a fost „inventat” Paștele Cailor, sărbătoare cu dată mobilă (ziua de joi din a șasea săptămână care urmează după Paște), când se crede că, pentru un ceas, o singură dată pe an, se satură caii de păscut iarbă. Importanța sărbătorii s-a diminuat treptat, căpătând un înțeles peiorativ: a nu înapoia ceea ce ai împrumutat, a amâna până la „Sfântul așteaptă”, a nu te ține de cuvânt. În legendele nativității și în unele colinde, sensul nou al sărbătorii este pus pe seama blestemului aruncat asupra cailor, animale nerumegătoare, în permanență nesătule, de către Maica Domnului, care a fost incomodată de tropotul, nechezatul, mâncatul și ronțăitul nutrețului în timpul nașterii lui Isus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. Cu variante și credințe locale, sărbătoarea a fost atestată pretutindeni în România.
Anul acesta, evreii au sărbătorit Paștele pe 19 aprilie, iar catolicii, pe 23 martie.
