Comedianul Caragiale ar fi creat în egală măsură şi literatură, şi reală cercetare ştiinţifică într-ale istoriei. Ibrăileanu îl consideră chiar „Cel mai mare istoric al epocii dintre 1870-1900. Un istoric complet, care arată, critică şi explică.” Ceea ce observa şi Blaga: „Caragiale nu a fixat tipuri umane şi stări trecătoare; dimpotrivă, suntem legaţi prin atavism de personajele lui”. Și-i lesne de identificat în politica românească actuală sumedenie de Farfuridi, Caţavencu, Pristanda ori Dandanache, eternul Mitică populează cu autoritate listele de alegători, iar detaşamente de Zoiţe deţin poziţii strategice în politica „la vârf”! În 1894, Caragiale i-a trimis o epistolă de încurajare dezamăgitului Vlahuţă (se pare că a publicat-o prin 2012 Magazinul istoric dar, mărturisesc, am citit-o în întregime târziu, când cineva, nu scrie cine, a postat scrisoarea pe net). Textul cu pricina este stors din zaț de aguridă, dar, până la urmă, acreala-i ostoită cu mireasma florilor de tei și a buchetului de iasomie.
Vlahuţă avusese parte de tristețea unei căsătorii nefericite („lăsați-mă în drama singurătății mele!”), al doilea mariaj se arăta și el grav avariat; își crescuse singur, cu rar devotament, două fiice, și traversase mizerabilul episod de dare afară din slujbă din pricina răsunetului textelor sale incomode, parcă scrise azi („Biruri noi guvernul cere / iar țăranul, mămăligă!”). Îl apăsa, desigur, înainte de orice, situația generală a țării în suferință. Îndoielile și îngrijorările ajunseseră să-i roadă rădăcina unor temeiuri și concepții până atunci pentru el de nezdruncinat, amenințând să șubrezească până și ades evocata iubire de neam și țară.
Este momentul în care intervine Caragiale, cu un text am spune atipic, care și azi înfioară, arătând întâi de toate că „Doamne, nu s-a schimbat mai nimic!” Nu-i vorba, cum s-ar putea crede, de o scriere satirică acid moralizatoare, ci de un cald și însuflețitor mesaj de preţuire şi încredere în destinul românilor. Caragiale nu consemnează pur şi simplu, mânat doar de îndemnul cronicăresc „să să știe!”, ci amplitudinea, acuitatea epistolei, totuși profund tonice în amărăciunea ei, cerând destinatarului să se implice efectiv mai departe, să identifice cauze, să sugereze soluţii și conduite.
Citez câteva dintre memorabilele pasaje de mult uitate: „La noi nu-i nici mai multă, nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici nu s-ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni (…) Aşadar să nu ne facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât, neamul acesta nu-i un neam stricat, e numai nefăcut încă, nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate, încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda, încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni. Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ce i se pune împotrivă, şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de-ntregul de ea, precum are drept şi are să şi fie odată”. Cum ar veni… aveţi puţintică răbdare – numai că, de, trăim o singură dată…
Credinţa autorului Scrisorii pierdute este că neamul românesc nu va pieri în veci, chiar dacă destinul îi este primejduit şi din afară şi dinlăuntru. Caragiale îl scoate din scenă pe Mitică dâmboviţeanul, spre a-l aduce pe Fănică, pronume ce ar sugera o apartenenţă mai cuprinzătoare, incluzând şi Moldova Ștefaniană. De ce, adică, s-avem vreo teamă? „Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n-are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural? Fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonurile de boulevardier parisien? Fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut cei pe care-i critică? (…) Și lumea îşi vede înainte de mersul ei: facă oricine ce-o pofti. Cine nu merge cu ea înainte şi stă cu gândul la sine – să-şi facă în ceafă cărarea, să critice tot, fără a face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte, ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; şi mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea.” (O scurtă precizare: nu-i Caragiale de vină că i-au rămas zicerile strămoșești făr-de miez și sens: să-și facă cărare-n ceafă era considerată culmea absurdității pe vremea lui, acum, hair-stilyștii noștri o practică pe post de mare noutate a artei foarfecelui înnoit.) Reiau scrisa lui Caragiale: „Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a îndăratelea către obârşia lor în munţii Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific (…) Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă neamului românesc!”
Poate ar fi util să încerc a culege câteva sintagme pe post de tag-uri. Cum ar fi: 1 – „neamul acesta nu-i un neam stricat”; 2 – „încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-l poată comanda”; 3 – „să critice tot, fără a face nimica”; 4 – „în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta”. Și o frază bună de pus ca motto unui tratat de istorie a limbii române: „extraordinar de frumoasă şi de grea, având un mod de gândire deosebit, al său, o comoară nepreţuită de filosofie morală, de humor şi poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita ei pecete romanică, latină…” Rezon, Coane Iancule!
În 1901, Vlahuță avea să publice România pitorească, carte despre care Ibrăileanu spunea că „ne-a făcut să vedem și să iubim mai mult țara, frumusețile ei, locul în care s-a desfășurat istoria acestui neam.” Poate că la reîntoarcerea poetului dinspre neliniștile întrebărilor sale triste către temeiurile valorilor esențiale ale României eterne va fi contribuit și Ruxandra, cea de a treia soție, care i-a insuflat echilibru, încredere și putere – în sfârșit, o „femeie capabilă de toate devotamentele”. Și cu deplină siguranță, scrisoarea memorabilă trimisă de Caragiale. Care merită recitită, spre a fi întemeiat păstrată într-o luminoasă filă a istoriei naționale.
