Pustnicul Gherasim, de la Mănăstirea Neamț (secolul XIX)

Acest cuvios părinte a trăit în obștea Mănăstirii Neamț în a doua jumătate a secolului trecut. După ce s-a ostenit mulți ani în ascultările cele mai de jos ale mănăstirii, a început a se preface că este nebun, pentru dragostea lui Hristos. Se îmbrăca rău, vorbea fără rânduială, umbla fără încălțăminte. Și toate acestea le făcea pentru a-și ascunde petrecerea sa cea de taină. Înainte de sfârșitul său, a zis unui părinte această proorocie: „În vremea de apoi Mănăstirea Neamț se va pustii, Agapia se va scufunda și Văratecul va arde”.
Văzând viața lui, starețul mănăstirii i-a rânduit să locuiască într-o chilie părăsită din marginea pădurii, mai sus de Schitul Vovidenia. Acolo a petrecut monahul Gherasim singur, mai mult de 20 de ani, în lipsă, în smerenie și în ascunsă nevoință duhovnicească. Ziua citea la Psaltire în chilie, iar noaptea se ducea în pădure și acolo se ruga cu lacrimi și rugăciuni fierbinți către Dumnezeu. În zorii zilei se întorcea la chilie și dormea puțin, apoi iar își continua nevoința sa. Mâncarea o primea de la obște. Zilnic venea cu o cofă de lemn la trapeză, își lua hrana pe o zi și se întorcea.
Într-o zi a observat egumenul că părintele Gherasim de la Vovidenia n-a venit să-și ia de mâncare. La fel, nici în ziua următoare. Atunci s-au dus doi călugări la el și, intrând pe fereastră înăuntru, căci ușa era încuiată, au găsit pe pustnicul Gherasim, care se prefăcea că este nebun, adormit în mijlocul chiliei. Apoi, căutând să-l ridice de jos, au observat că avea o hârtie în mâna sa. Pe hârtie erau scrise cu creionul aceste cuvinte:
„Iertați-mă, părinților și fraților, pe mine păcătosul pentru toate smintelile pe care vi le-am făcut și nu încetați a vă ruga pentru mine că n-am putut și lui Hristos să plac, și pe oameni să nu-i smintesc. Gherasim păcătosul”.
Auzind toate acestea, starețul mănăstirii a zis: „Slavă Ție, Doamne, că ne-ai descoperit taina vieții părintelui Gherasim!”. Atunci au înțeles cu toții că pustnicul Gherasim s-a prefăcut bolnav de minte, pentru a fi defăimat de oameni și a slăvi mai mult pe Dumnezeu. Deci, fiind petrecut de tot soborul, a fost îngropat cu cinste în cimitirul mănăstirii.
(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 408-409)