Până unde merge răbdarea, totuși?

Îngăduința și răbdarea Părintelui Nicolae nu aveau limite. El avea un însoțitor ce mergea totdeauna cu el și îl ajuta la slujbe, dacă nu era altcineva la strană. Îl chema Mihail. Acesta îl iubea pe Părintele Nicolae, dar în același timp îl și chinuia cu vocea lui cea greu de suportat. În zilele geroase, cu zăpadă, atunci când toți bătrânii stau lângă sobe, Mihail al nostru era, de nevoie, lângă Părintele în biserică. Bătea din palme ca să se încălzească și striga la Părintele Nicolae, care pomenea pomelnicele: „Haide, Părinteeeeee! Vrei să scoți pe cei morți din iad și să ne îngropi pe noi cu frigul ăsta?”. Și iarăși bătea din palme și din picioare ca să se încălzească, în timp ce afară ningea.
Altădată, Părintele a liturghisit la bisericuța Sfintei Ana, de pe strada Regele Gheorghe. Acolo, după Sfânta Liturghie, pe la ora 15.00, Starețul, ostenit, stând afară, lângă biserică, pe un scaun improvizat, a adormit îndată. Atunci Mihail alergă, chipurile îngrijindu-se de el, și-l îmbrânci fără niciun bun simț, scuturându-i scaunul și strigând: „O să răcești, Părinteeee!”. Era amețit, căci până să termine Părintele Liturghia, când avea ocazie, mergea și mai bea câte ceva. L-a speriat tare atunci pe Părintele Nicolae. Toți fiii lui duhovnicești, care ne aflam acolo, l-am certat pe Mihail pentru comportamentul lui. Bătrânul însă, cu smerenia lui sinceră, ne-a spus: „Nu-l certați… Mă iubește și de aceea nu mă lasă să-mi dau aere”. Ne-a închis gurile și nu mai știam ce să mai spunem…
Până și copiii cei mici au nervi, egoism. Părintele însă n-a învățat ce înseamnă egoismul sau mânia.
Se mâhnea numai pentru un lucru. Atunci când ceva îl întrerupea de la rugăciune se întrista. Acest Mihail, odată, nu l-a lăsat să facă Paraclisul Maicii Domnului, după sfârșitul Liturghiei, și toată ziua aceea Părintele a fost posomorât și vorbea cu sine: „Auzi, să nu mă lase Mihail să fac Paraclisul!”. Și iarăși repeta pentru sine: „Auzi, să nu mă lase să fac Paraclisul!”.
Câteodată, atunci când la Sfântul Ioan se ivea vreo neînțelegere între epitropi, Părintele Nicolae se ascundea în spatele altarului, ca să nu ia parte la discuție. Într-o după-amiază, într-un scurt răgaz, sfătuind o fiică duhovnicească despre felul în care trebuie să-și stăpânească mânia, îi spunea: „Ce crezi, fiică? Oare eu nu știu să vorbesc? Știu, dar mă gândesc la consecințe și astfel tac”.
(Monahia Marta, Sfântul Nicolae Planas, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2008, pp. 43-44, Doxologia.ro)