Pace, pace, între două….

În lumea asta (românească!) prost făcută, criteriile după care se formează loturile echipelor din Superliga, precum și angajarea antrenorilor, în strânsă legătură cu obiectivele fixate, constituie fie o enigmă de nedezlegat, fie un praf aruncat fix în ochii celor interesați de fenomenul fotbalistic, adică al suporterilor de toate sexele, vârstele și apucăturile. Vă rog să vă gândiți bine dacă în întreaga dv existență ați întâlnit măcar un singur caz de antrenor român angajat de oricare echipă românească și care la înscăunare să nu fi declarat iubire eternă echipei la care tocmai a ajuns, la care a visat toată viața și pe care nu se lasă până n-o vede ajunsă fix în Champions’ League sau, în funcție de ce performante se au în vedere, scăpată de grijile retrogradării. În aceeași (dez)ordine de idei, spuneți-mi dacă vă amintiți numele unui singur președinte care să fi adus un antrenor oarecare, de nevoie. Nici gând. Ei toți aduc numai antrenorii la care s-au gândit de când s-au băgat în fotbal, pe care i-au așteptat până s-a ivit momentul oportun și de la care așteaptă performanta maximă: participarea în Champions’ League sau, cum ziceam, în funcție de posibilități, evitarea retrogradării! Uneori, apar și criterii cumva non-fotbalistice (are în el sânge de „câine până la moarte” sau de „lup galben” etc!) sau aproape paranormale („are credință în Dumnezeu”!). Țineți minte ce iubire fără limite își declaraseră reciproc dl antrenor Pancu, pe de o parte, iar pe de altă parte tandemul resuscitat dl Mureșan – CFR Cluj? Dacă dl Pancu salva echipa de retrogradare, urma să curgă un tsunami de lapte și miere, iar titlul ori măcar prezența în Europa să aducă prime gigantice și condiții ca la Inter, dacă nu cumva ca la Real sau Man City. Echipa a fost salvată, ba a ajuns și în Europa, numai că în loc de valuri de miere a început să curgă potop de acuzații reciproce: mincinoși, incorecți, zgârciți, dezinteresați etc, așa se văd Mureșan și Pancu în mod absolut reciproc. Țineți minte cum, în jocurile copilăriei, când apărea vreun conflict, venea câte un împăciuitor care zicea: „Pace, pace / Între două dobitoace!”?