O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune ‒ nu renunțați la ea în ispite!

Părinte, vorbiți-ne despre cum își poate recăpăta credința cineva care și-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune și răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său și-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu crește ura împotriva lumii”. Și Avva i-a zis: „Du-te în lume și trăiește un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors și i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu și păcate trăiește”. Și Avva i-a zis: „Du-te în peșteră și trăiește un an de zile acolo!”. S-a dus în peșteră, a stat un an de zile și întorcându-se, i-a spus Avvei: „Și mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peșteră, toate lucrurile mi s-au limpezit și cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat disprețuită și urâtă”. Și l-a întrebat Avva: „Dar tu de când ești în mănăstire?”. „De șapte ani”, a răspuns tânărul. Și Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârșirea în șapte ani!”.
Așadar, nu vă temeți de faptul că simțiți că vă pierdeți credința, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să știți că și sufletul se implică. Așa cum, să zicem, într-un dans, ritmul și muzica te fac să intri într-o anumită trepidație, tot așa poziția trupului și rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat și ploaia binefăcătoare a lacrimilor și o să fiți fericiți.
(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46, sursa: Doxologia.ro)