Ispita devenită sfințenie

Sfântul preacuvios părinte Martinian, prăznuit în fiecare an la 13 februarie, a fost un om asemenea nouă tuturor, celor de ieri, de azi sau de mâine. A fost tânăr, a fost bărbat în toată puterea cuvântului, a fost bătrân, a fost, mai tot timpul, așa cum este fiecare dintre noi, ispitit.
Ceea ce l-a deosebit de noi oamenii de ieri, de azi și de mâine a fost hotărârea lui în fața ispitei.
Proloagele (pe care eu le consider acele fapte care au luat-o înaintea cuvintelor, devenind semne de sfințenie) ne redau trei trepte ale salvării de ispită. Prima treaptă este cea în care sfântul este salvat de comunitate. La optsprezece ani, Martinian s-a retras într-o peșteră dintr-un munte de lângă Cezareea Palestinei. Douăzeci și cinci de ani a trăit aici, o viață plină de înfrânare, de rugăciune, mulți oameni din cetate urcând aproape zilnic, la o anumită oră, spre a se folosi de cuvintele, rugăciunile și sfaturile lui. Trecuse și ziua în care, fără să afle, împlinise patruzeci și doi de ani. Seara, se lăsase o ploaie mare și rece. S-au auzit bătăi în ușa de la chilia sfântului. A deschis, era o femeie tânără, frumoasă, nerușinată, plină de viclenie diavolească, plângând să nu fie lăsată afară. Sfântul s-a înduplecat! O chema Zoe.
Odată intrată în chilia lui Martinian, femeia a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toți că viața lui nu este vrednică de laudă, deoarece acolo unde nu este foc, nu arde fânul. Cuviosul, ascultând-o, se învoia, puțin câte puțin în inima sa, stând aproape să cadă. În acele clipe, mai multe voci s-au auzit în apropierea chiliei. Erau credincioșii care se întorseseră din drum, spre a cere încă o dată binecuvântarea cuviosului și lămuriri asupra cuvântului evanghelic pe care li-l spusese la despărțire despre duhul care este osârduitor și despre trupul care este neputincios (Mc. 14, 38).
A doua treaptă este cea în care sfântul fuge de comunitate. Înțelegând că lupta cu ispitele cere să fugi din fața lor, cuviosul s-a ascuns pe o insulă pustie. Zece ani a trăit acolo până când, într-o dimineață, a trebuit să plece. O corabie se spărsese de o stâncă, înecându-se cu toți, în afara unei fete care se agățase de o scândură. O chema Rotina. Sfântul i-a lăsat fetei hrana și adăpostul său, apoi, zicându-și: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita!“, s-a aruncat în mare, înotând până la țărm.
A treia treaptă a salvării de ispită este cea în care sfântul intră în Biserică. Ultima rămășiță a vieții, Martinian și-a petrecut-o pribegind din loc în loc până când, într-o zi, intrând în Biserica cea Mare din Atena, s-a întins la pământ, dându-și sufletul de mucenic al vieții curate în Brațele lui Dumnezeu.
Cele două femei, ispititoare odinioară, Zoe și Rotina, își vor desăvârși viața într-o sfântă mănăstire, dobândind și ele, de la Duhul Sfânt, semnele sfințeniei.
Întorcându-ne la începutul acestei realități, sfințenia nu este deloc o poveste, la prima treaptă în care sfântul era salvat de comunitate, și constatând că trăim într-o lume care se complace în prezența ispitei, ultimul răcnet al acesteia fiind navigarea pe internet, – ne întrebăm, firesc: mai există comunități care să salveze sfințenia?
(pr. Sever Negrescu, sursa: www.ziarullumina.ro)