„Fuga de muncă este un păcat împotriva iubirii”

– Munca a renăscut civilizații căzute în ruină, a format caracterele marilor personalități, a creat mari capodopere și a ridicat omul din ce în ce mai mult pe treapta lui de ființă superioară, stăpân și ocrotitor al creației
Mântuitorul Hristos ne va spune: „am flămânzit”, „am însetat”, „am fost străin”, „am fost bolnav”, „am fost în temniță” (Mt. 25,35-36). În persoana aproapelui nostru aflat în necaz, însuși Mântuitorul Hristos ne așteaptă. Iubirea, mila cere muncă, efort, osteneală, sudoare și prin urmare, „fuga de muncă, spune părintele Stăniloae, este un păcat împotriva iubirii”. Mai mare răsplată vor avea aceia care din osteneala mâinilor lor fac milostenie. Vedem că munca nu rămâne doar o lege de viață a omului, ea ne ridică prin slujirea aproapelui la o înaltă demnitate, ne aseamănă cu însuși Dumnezeu, căci spune Mântuitorul „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (In. 5,17).
Munca fizică se întregește prin munca spirituală. Un foarte vechi cuvânt al Sf. Părinți spune: „Ora et labora” adică roagă-te și muncește, iar Ava Antonie cel Mare ne arata, ca aflându-se „în mare întunecare de gânduri și lenevie”, a fost învățat de un înger al Domnului să alterneze rugăciunea cu munca. Sufletul nostru ca o țarină așteaptă să fie desțelenit, să-i fie scoase rădăcinile spinilor și pălămidei – patimile și păcatele noastre – pentru ca apoi, arat de practicarea virtuților și a faptelor bune, să primească sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și să rodească însutit.
Munca spirituală este rugăciunea, participarea la slujbe, metaniile, citirea Sfintei Scripturi și a celorlalte cărți folositoare. De aceea lenevirea sufletească ne aruncă în „nepăsare, lipsă de evlavie, împrăștiere a minții, dormitare, uitarea păcatelor proprii, uitarea poruncilor lui Hristos, luarea în deșert a celor sfinte, părăsirea metaniilor, negrija pentru mântuire, lipsa fricii de Dumnezeu și de aici împietrirea inimii, nesimțirea și deznădăjduirea” (Sf. Ignatie Briancianinov).
Împletirea muncii cu rugăciunea este un mare dar și o mare binecuvântare. Creștinul care muncește și se roagă în același timp face din locul de muncă o biserică, iar munca lui devine o Sfântă Liturghie.
Munca ocupă, deci, un loc central în viața oricărui om. Ea este izvorul, comoara minunată, moștenirea cea mai de preț. Putem spune cu tărie că scoțând munca din istoria omenirii, ne prăbușim în obscuritate și prostie. Munca a renăscut civilizații căzute în ruină, a format caracterele marilor personalități, a creat mari capodopere și a ridicat omul din ce în ce mai mult pe treapta lui de ființă superioară, stăpân și ocrotitor al creației.
Marile resurse umane și naturale ale acestui neam și ale acestui pământ binecuvântat strigă după inițiativă, după oameni capabili, cinstiți și jertfitori, după un braț de fier. Marele paradox care paralizează totul este, că deși avem nevoie de munca, avem și oameni pregătiți în toate domeniile, totuși intelectualii noștri aleg varianta emigrării.