Credeți-mă, mai sunt și alte teme în afara imposibilei politici exacerbate! Eu unul, m-am săturat de Bolojan! Am fost și mai sunt de partea lui, continui să cred că nu-i destinat s-ajungă în lada de gunoi a istoriei românilor – vom trăi și s-o vedea – dar în ultimele luni, patronimicul Bolojan prea s-a lăbărțat pe ecranele tuturor televizoarelor noastre, mult mai des decât cel al prezidentului Nicușor, ba și ale tuturor numelor proprii românești la un loc, de la Maria și Vasile la Ghiță și Ion. Primele șanse ale domolirii excesului de tele-popularitate nu-l întrevăd înainte de vreo patru săptămâni, când va începe Campionatul Mondial, cel mai prestigios și mai urmărit turneu de fotbal din lume (nu vom fi acolo – nici o noutate, greu e până te obișnuiești).Vom lipsi de la marele bal, deși niscaiva tradiție onorabilă în fotbal am avea, nu chiar izbutite prin multe performanțe de vârf (ce amintire a ajuns Steaua, fostă campioană a Europei!), dar cu siguranță prin prestația unor personalități memorabile, de la Hagi, de ce nu, până la Chivu. Românește, le porcăim și pe astea: mai nou, individul numit Danciu, cel care s-a străduit ani în șir s-o declare pe Halep jalnică nulitate, l-a luat la refec și pe antrenorul care a reușit cu Inter performanța formidabilă a câștigării campionatului Italiei! Ce merite să aibă Chivu, doar n-a dat el golurile! De parcă Inter ar fi un soi de Sherif Tiraspol, campioana Moldovei! Prin anii ′60 am cunoscut „la locul faptei” formidabilul club milanez, aflându-mă câteva zile în preajma fervorii miezului fotbalului italian, pentru a transmite de pe San Siro meciul (cu cântec!) Inter Milano – Dinamo București (păstrez la loc de cinste insigna de aur primită din partea gazdelor milaneze – cărora le-am dăruit și eu ceea ce primisem din țară, adică un „Ilie Pronosport” din lemn văpsit). Simți cu adevărat că acolo, în acea zonă „electrizată”, fotbalul este considerat onorantă industrie națională, iar marea performanță, care se obține extrem de trudnic, o celebrează extraordinar de profund și spectaculos întreg orașul, zile în șir. La vremea aceea încă nu știam nimic despre primul român care a jucat la Inter, și nici n-am înțeles că marele „Sima”, despre care a amintit cineva dintre gazde în agapa de după meci, ar fi fost românaș de-al nostru. Iată că-n fotbalul românesc au existat personaje de excepție (evident, înainte de orice, prin performanțe, dar ar fi și altele de discutat) despre care am aflat foarte târziu. O fi aflat Chivu de el? Sunt sigur că da! Cum bănuiți, este vorba despre Nicolae Simatoc, despre care în ultimii 5 ani s-a vorbit la noi mai mult decât în ultimii 50! Sunt scrise, ca totdeauna, și vrute și nevrute. În pofida sincopelor de natură politicianistă (se va vedea despre ce-i vorba) istoria fotbalului își onorează misia și rangul, prezervând meritele și menținând trează amintirea performerilor.
Încep cu începutul. În vara lui 1934, copiii din satul basarabean Grimincăuți băteau mingea (de cârpă, poate, cel mult, din crep) pe toloacă. Amuzat de îndârjirea cu care se juca, șoferul unei mașini mici oprește pe marginea drumului, urmărind din ce în ce mai atent „marele meci mare”. Spre a descoperi un puștan (îl chema Șmotoc) ce făcea cu mingea ce voia: dribla, ascunzând-o pur și simplu, șuta, centra; îi depășea pe toți la sprinturi, ca să nu mai vorbim despre mingile înalte, toate ale lui (avea și peste 1,80 m!). Oaspetele coboară de la volan, stă de vorbă cu puștiul, apoi cu părinții, și decide să-l ia pe Nicolae Șmotoc la Timișoara, unde pe atunci strălucea Ripensia.
Profit pentru a lumina câteva incertitudini. Iată o postare mult prezentă pe net: „Ajunge, împreună cu mama sa, la Timișoara, unde este considerat refugiat de Crucea Roșie”. Cum să fi ajuns așa, din senin, țăranca din Grimincăuții Basarabiei la Timișoara, unde fiul ei accede în echipa Ripensiei, atât de faimoasă pe atunci? Familia Șmotoc „n-a ajuns”, ci a fost adusă de cel care l-a „dibuit” pe viitorul performer (circulă și informația c-ar fi vorba despre unul dintre antrenorii Ripensiei) și care, de altfel, a și fost insistent căutat mai apoi de ziariștii atât de târziu informați. Șmotoc „n-a plecat” pur și simplu din România ci, ajutat de noua soție (din „lumea bună” și potentă a vremii, cu descendență în aristocrația Banatului) a fugit pur și simplu, fapt dovedit și de viitoarea atitudine a României lui Dej, care, declarându-l pe Simatoc transfug, i-a ridicat cetățenia, a interzis să i se mai amintească vreodată numele în gazete, ba l-a șters și din catastifele Naționalei pe care o onorase până atunci de opt ori! Este și motivul pentru despre Simatoc nu s-a vorbit deloc, sau prea puțin, până după 1989.
Dar să reiau: puștiul desculț de pe toloaca din Grimincăuți avea să ajungă, în România, component al echipelor vicecampioane naționale Ripensia Timișoara și Carmen București, apoi de opt ori a figurat ca titular în echipa noastră națională; mai departe, iată-l campion și vicecampion al Ungariei cu Vassas Budapesta, vicecampion al Italiei cu Internazionale Milano, campion al Spaniei cu Barcelona și campion al „Cupei latine”, premergătoarea Cupei Campionilor Europeni. Cum se vede, înainte de Hagi și Gică Popescu, la Barcelona a jucat un român rămas în uitare: mai întâi au interzis rușii să i se pomenească numele (fiind „fugit” din Basarabia!), apoi românii („fugise” din România!). Și-a mai schimbat de vreo cinci-șase ori numele, pe itinerariul Șmotoc-Simatoc-Szegedy-Sima-Simatola-Sims, a trăit 24 de ani în România (14 în Basarabia), 3 în Ungaria, 3 în Italia, 13 în Spania și 16 în Australia. Pe certificatul de deces emis în New South Wales scrie „Sims Nicholas, place of birth Romania, occupation businessman, cause of death (la 59 de ani!) myocardial infarction”.
N-a putut fi identificat binefăcătorul (unii spun c-ar fi fost unul dintre antrenorii Ripensiei) care, precum în basme, a pogorât din mașina fermecată la Grimincăuți, deschizând fantasmagoricul drum de la toloaca satului la campioana Spaniei, după cum nu se știe dacă Simatoc, mare împătimit al jocurilor de cărți, când a făcut infarctul în cazinoul australian avea în mână carte formidabilă sau mergea la cacealma.
Viața de cartofor a lui Simatoc este și ea… de poveste! Când sărăntocul din Grimincăuți s-a văzut în mână cu enorma sumă de 500.000 de dolari primită de la FC Barcelona, și-a cumpărat pe loc o mașină și nu s-a oprit până la Monte Carlo. Unde, într-o singură noapte, a pierdut la cărți tot ce-a avut. Ba chiar și mașina, câtă vreme bunul lui amic Kubala a trebuit să-i trimită bani de tren. A rămas de pomină episodul în care toată echipa Barcelonei se afla în avionul ce urma s-o ducă la meciul cu Athletico Bilbao, dar… lipsea numărul 10, Simatoc. Antrenorul și președintele clubului au pornit să-l caute prin cazinouri. L-au găsit la masa de joc, unde i-a întâmpinat cu replica „asta-i ultima mână și plecăm.” Personaj charismatic, totdeauna ultraelegant, vorbitor de română, rusă, maghiară, germană, italiană, spaniolă, catalană și engleză. Acolo unde a ancorat a trimis iremediabil pe banca de rezerve… toți concurenții la grațiile admiratoarelor: „până a venit Simatoc aveam și noi ceva șanse, dar după aceea…”
Am încercat să explic de ce nu s-a auzit mai devreme de Simatoc în România; greu de înțeles de ce au trebuit să treacă aproape trei ani până ce cartea tipărită la Chișinău consacrată lui Simatoc, datorată lui O. Țîcu și B. Boguș, a izbutit să ajungă la Iași, după cum mai bine de doi ani s-au scurs până la proiecția ieșeană de gală de acum câțiva ani a documentarului telecinematografic „Nicolae Simatoc – variațiuni pe un nume”. Filmul se înscrie printre reușitele certe ale peliculelor cu tematică sportivă, numai că-i mult mai mult decât atât. De fapt, este investigat destinul cu irizări de basm al unui personaj propulsat aparent meteoric în greu accesibilul tărâm al lui „ce nu se poate, când totul se poate?”; convingător înfățișat, triumful tonic al valorii (la un moment dat, după ce Sima a lăsat ghetele-n cui, ajunsese antrenor al Naționalei Spaniei, apoi și al Australiei!) numai că, profund cariat de morbul viciului, se convertește într-o amară și deslușită lecție de viață.
Filmul ce i l-au dedicat o echipă de televizioniști ieșeni înghesuiți într-o singură mașină Dacia, din care, în condiții dificile și modeste, au izbutit să filmeze în cinci țări, este un documentar cu adevărat model. Nu știu ce soartă va avea în lumea cinematografiei: merită atenție, merită aplauze, merită premii. În afara autorilor cărții, pe lista realizatorilor figurează regizoarea Violeta Gorgos, operatorul Cristian Sbîngu și producătorul Virgiliu Mărgineanu. În spatele cortinei, Vasile Arhire: fiind al șaselea, n-a mai încăput în cutezătoarea Dacie, dar, sunt sigur, filmul îi datorează în bună parte fluența și coerența viziunii profesionistului.
Nicolae Simatoc s-a născut într-o zi de mai a anului 1920.