De ce nu se fac slujbă de înmormântare și pomeniri sinucigașilor

Sinuciderea este un păcat foarte grav, strigător la cer, fiindcă cei care au recurs la acest gest s-au lepădat de credința în Iisus Hristos și de nădejdea în Dumnezeu, iar necredința și deznădejdea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care Sfânta Scriptură spune că nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 32). Cel ce se sinucide păcătuiește împotriva propriului trup, punând capăt vieții sale pământești, asupra căreia nu are nici un drept, deoarece viața ne este dată de Dumnezeu și tot El hotărăște sfârșitul ei, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Cor. 6,19; Rom. 14, 8-12).
Această problemă este tratată și de canoanele Bisericii Ortodoxe, astfel Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei precizează: „Cu privire la sinucigași, clericii trebuie să se lămurească dacă s-a sinucis fiind cu adevărat ieșit din minți (adică nu a avut intenția). (…) Deci clericul trebuie să cerceteze cu băgare de seamă ca să nu cadă sub osândă („aruncă mărgăritarele înaintea porcilor” Mt. 7, 7), (Ioan N. Floca: „Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii”).
În Pravila de la Govora din anul 1640 se spune: „Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar de va cădea fără voia lui, și va muri, acestuia să i se cânte și să i se facă pomeniri.” Iar Pravila de la Târgoviște sau Îndreptarea Legii din anul 1652 vine în completarea acestui canon și spune: „Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă, căci și-a dat sufletul satanei ca și Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți poate fi slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuții, sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit” (Nicodim Sachelarie, „Pravila bisericească”).
În anul 1949, Sfântul Sinod prin Hotărârea nr. 506, privind înmormântarea sinucigașilor, a decis: „Slujba înmormântării sinucigașilor să fie făcută numai de către un singur preot, și nu în locașul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârșind slujba după ritual redus. Să nu se tragă clopotele și să nu se țină cuvântări. Celor care s-au sinucis cu bună-știință și în integritatea facultăților mintale nu li se săvârșește nici o slujbă și sunt îngropați la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Pentru sinucigașii ieșiți din minți se săvârșește slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări.”
Așadar, sinucigașilor, celor care la momentul sinuciderii erau conștienți, nu li se săvârșește slujba de înmormântare în biserică, ci doar un „trisaghion” („Sfinte Dumnezeule…” de trei ori) la marginea gropii, nici nu se înmormântează cu ceilalți creștini, ci la o margine a cimitirului, și nici nu pot fi pomeniți niciodată la sfintele slujbe. Se poate face doar pomenirea vreunei rude apropiate, care a avut o viață curată, specificându-se „cu tot neamul” său, lăsând pe Dumnezeu să aleagă dacă va fi pomenit sau nu. Se recomandă a se face sfințirea apei atât la casa sinucigașului, cât și la groapă pentru a alunga duhurile necurate care l-au îndemnat la sinucidere.
Părintele Cleopa Ilie spunea să nu li se pună nici cruce la mormânt, deoarece ei nu și-au dus „crucea vieții” (greutățile vieții) la bun sfârșit, iar aceste măsuri aspre privitoare la sinucigași „sunt potrivite dreptății dumnezeiești și sănătoasei rațiuni omenești și pentru că, în același timp, ele deșteaptă conștiința credincioșilor celor vii”.
(Vasile TOMA, sursa: www.ziarulumina.ro)