A reînviat Chimia!?

În istoria fotbalului românesc figurează la loc (nu, nicidecum de cinste!) de mare ruşine o finală de Cupa României, cea din 1973, în care, deşi pare neverosimil, s-au întâlnit o echipă de Divizia B, Chimia Râmnicu Vâlcea, şi una din Divizia C, Constructorul Galaţi! Dincolo de faptul că, după modelul britanic al vremii, finala s-a terminat indecis, 1-1, şi s-a rejucat după numai două zile (rejucarea dând câştig de cauză Chimiei Râmnicu Vâlcea, cu 3-0), consfinţind intrarea în fotbalul mare a unui anume Dumitru Dragomir, uns cu vreun an în urma finalei drept vicepreşedinte al Chimiei, după ce o accidentare îl făcuse să abandoneze fotbalul jucat. Ca atare, cel ce avea să devină „Nea Mitica”, a mânărit şi această finală, fapt recunoscut chiar de el prin 2021 sau 22, într-un interviu. Altceva voiam să spun: primul meci, cel încheiat cu 1-1, mi-a rămas întipărit în memorie ca fiind cel mai urât meci de fotbal pe care l-am văzut vreodată: o porcărie de fotbal, în care neisprăviţii de pe teren şi-au băgat dosurile în poartă, iar cele două goluri absolut întâmplătoare n-au salvat cu nimic imaginea dezastruoasă lăsată de împiedicaţii pentru care fotbalul părea o enigmă de nedezlegat. De fiecare dată de atunci încoace, ori de câte ori mai vedeam câte un meci mizerabil (precum partidele disputate de România la penultimul turneu final la care a luat parte), asta dintre Chimia şi Constructorul devenea automat termenul de comparație. Şi zău că oricare din ele ieşea pe plus. Asta, până acum 3 zile, când am văzut o finală a Ligii Campionilor, cea dintre Arsenal şi PSG (încheiată, culmea!, cu acelaşi scor în timpul regulamentar, 1-1), de o urâţenie ieşită din comun, care atentează la supremaţia deţinută de finala Cupei României. Problema e că PSG şi Arsenal nu sunt nici din B şi nici din C, şi nici măcar din România, iar Champions’ League e în principiu mai brează decât Cupa României. În principiu. De data asta, n-a fost.