„Copiii nu sunt răi. Copiii au doar nevoi pe care şi le îndeplinesc cum pot”

Mihaela Zaharia este psiholog, trainer, parenting coach şi...mămică. Abia după ce a devenit mămică şi a descoperit că există întrebări la care nu avea de la cine să primească răspunsuri, a început să fie interesată de parenting şi să îşi dorească să se specializeze în acest domeniu. Ce face ea? Ea ne poate ajuta - prin intermediul cursurilor pe care le susţine - să devenim părinţi mai buni!

Care sunt principiile pe care le consideraţi dumneavoastră drept foarte importante pentru relaţia dintre părinte şi copil?

Ca prim principiu general – să nu faci rău. Iar aici intră: să nu baţi copiii, să nu ţipi la ei, să nu îi etichetezi negativ (Eşti un prost / un leneş), să nu le adresezi cuvinte urâte ("Ţine-ţi picioarele pe bicicletă că te fac una cu pământul" – cea mai recentă replică, auzită azi dimineaţă), să nu faci previziuni negative ("N-ai să fii niciodată în stare să …"), să nu îl ameninţi, să nu îl compari în sens negativ cu alţii (mai ales cu propriii fraţi), etc.

În al doilea rând convingeri şi valori precum : Copiii nu sunt răi. Copiii au doar nevoi pe care şi le îndeplinesc cum pot. Copiii nu sunt proşti. Pot învăţa şi înţelege mult mai mult decât credem noi dacă ştim cum să ne adresăm. Copiii nu sunt nişte marionete, au identitatea lor şi gândirea proprie pe care e bine să o respectăm. Iar părinţii pot fi flexibili şi creativi astfel încât să găsească abordări care se potrivesc copilului lor, creează o relaţie frumoasă şi o stare de mulţumire.

Când credeţi dumneavoastră că ar trebui să înceapă "educarea părintelui", încă dinainte de naşterea copilului, înainte de concepţie, după naştere?

Ideal ar fi ca părinţii să fie pregătiţi dinainte, dar "meseria" de părinte necesită o „perfecţionare” continuă pe parcursul vieţii.

Programarea Neurolingvistică pentru Părinţi este un concept cu care românii nu sunt încă familiarizaţi. Ne puteţi explica felul în care acesta funcţionează, foarte practic?

Programarea Neurolingvistică ne învaţă cum să identificam modul în care gândim şi simţim noi sau ceilalţi şi cum să modificăm sau să folosim acest lucru în comunicarea cu ceilalţi şi în stabilirea şi realizarea obiectivelor proprii. Cuvântul „Neuro” se referă la faptul că NLP include cele mai noi cunoştinţe despre cum funcţionează creierul uman. „Lingvistic” se referă la elementele verbale şi non-verbale ale comunicării. „Programare” se referă la recunoaşterea şi controlul tiparelor din gândirea umană, comunicare şi comportament.

Un concept specific NLP-ului este cel de "ancoră". Ancora este un stimul (poate fi un cuvânt, o atingere, o melodie, un miros, un gust) care a acţionat asupra noastră în trecut şi ne-a provocat o anumită senzaţie şi care dacă acţionează şi în prezent declanşează automat, conştient sau inconştient o anumită stare şi un anumit comportament.

De exemplu, dacă bunica ne dădea tot timpul când mergeam la ea plăcintă de dovleac şi asta ne plăcea foarte mult, de câte ori vom mânca plăcintă de dovleac peste ani, ne vom aduce aminte de bunica. Aceasta este o ancoră pozitivă fiindcă ne-a creat o stare plăcută.

Dacă am fost obligaţi când eram mici să mâncăm o anumită mâncare care nu ne plăcea de fapt şi asta ne crea repulsie, de câte ori vom vedea mâncarea respectivă sau vom simţi mirosul ei ne vom simţi inconfortabil, aceasta fiind o ancoră negativă. Am folosit acest concept cu fetiţa mea în momentul în care la a doua serbare la grădiniţă a început să plângă imediat după ce a spus primul vers din poezie. După ce am întrebat-o ce s-a întâmplat (fără să obţin vreun răspuns valabil), în perioada următoare nu am mai adus vorba deloc despre acest lucru ca să nu-i induc o stare negativă şi să-i formez convingerea că ea pe scena are emoţii şi nu poate să spună o poezie. În schimb i-am arătat poze cu ea de la serbarea anterioară în care a spus toată poezia, clar si tare, fiind pe scena unui teatru, nu în grădiniţă, ca la ultima serbare. I-am arătat şi filmuleţele cu ea de la prima serbare, arătându-i că este în stare să spună poezii chiar şi când se uită în acelaşi timp la ea foarte mulţi oameni străini care erau în sală. Deci am folosit ca ancore pozitive pozele şi filmuleţele care îi induceau o stare bună şi nu i le-am arătat pe cele de la a doua serbare care îi induceau o stare negativă. Astfel, făcând-o să retrăiască starea pozitivă de prima data, de încredere în ea, am repetata acasă cu un microfon cumpărat între timp, imaginându-ne că este pe scenă. Şi astfel, la a treia serbare nu au mai fost probleme, ci a reuşit să spună poezia întreagă (avea în mână o hârtiuţă cu poezia scrisă de mine, deşi nu ştia să citească – tot ca ancoră psihică) şi să creadă despre ea că e în stare să facă acest lucru şi în continuare.