Mircea Radu IACOBAN

Totdeauna a stârnit mirare amplasarea ştrandului municipal în chiar buricul târgului Iaşi şi-n imediata vecinătate a Palatului Culturii. Nimic nu părea să-i legitimeze prezenţa în cea mai simandicoasă arie urbană, decât... istoria. Cei care, mai bine de jumătate de veac, s-au bălăcit şi s-au sorit sub zidurile Palatului habar n-aveau că înoată... pe urmele înaintaşilor! Cu trei-patru veacuri în urmă, pe acolo trecea Bahluiul şi stăpânirea a barat cotul de sub Palat, amenajând unul dintre cele mai spectaculoase lacuri „de agrement” (alături de cel de la Mănăstirea Frumoasa), unde boierii „se trăgeau cu barca” şi înfierbântaţi de Cotnari, se hlizeau aruncându-se în apa gălbuie şi mâloasă.

Bogdan Baksic scria la 1641: „La marginea oraşului, pe lângă Curtea Domnului, curge un râuşor nu prea mare şi care se află între două dealuri; Domnul a pus să se oprească apa între un deal şi celălalt şi s-a făcut un lac foarte mare, încât se poate merge pe el cu bărcile şi în el se află tot felul de peşti.” Paul de Alep (1652) adaugă informaţia că era vorba despre peşti numiţi „domneşti, foarte preţuiţi”, iar Niccolo Bari (1635) vine cu precizări privind pescuitul: „Lângă Palat se află un lac prea frumos, bogat în peştii cei mai gustoşi, dar nimeni nu are voie să pescuiască fără învoire anume a Domnului” (şi atunci, ca şi acum: ai bon, vii pe baltă, n-ai, lasă-ţi pofta-n cui).

Urmele faimosului lac, precum şi cele ale instalaţiilor hidraulice aferente, au fost puse de curând în lumină datorită cercetărilor prilejuite de construirea ansamblului „Palas”. Malurile dinspre Palat erau întărite cu trunchiuri masive de stejar, încă zdravene şi azi, aşezate din trei în trei metri. În mijlocul heleşteului domnesc fiinţa un foişor cu havuz, pentru ca boierii să-şi poată savura şerbetul cum se cuvine (musai cu apă proaspătă şi rece!), Drept pentru care s-a tras o conductă de olane pe sub luciul apei – instalaţie aproape intactă şi acum. S-au descoperit porţiuni dintr-o imensă roată din stejar scobită cu casete în care se aduna apa: învârtindu-se (cine ştie cum!) roata ridica apa din iaz, probabil  pentru necesităţi grădinăreşti ori de-ale cuhniei.

Imensele parcaje sub şi supra-terane în curs de construire la „Palas” fac parte şi ele, într-un fel, dintr-un continuum, arheologii identificând în zonă rămăşiţele grajdului domnesc, mai lung decât un teren de fotbal. Greu să ne imaginăm acum forfota cotidiană din această zonă a Curţii Domneşti, iar vechile scrieri vin doar cu informaţii... de protocol: „De Bobotează, după săvârşirea ceremoniei religioase pentru Domni şi Doamne, au fost scoşi din grajd 24 cai de rasă, în sunet de trompete şi tobe, pe care Mitropolitul i-a stropit cu aghiazmă de curând sfinţită, după ceremonialul obişnuit” (Marco Bandini, 1647). Pretutindeni au ieşit la lumină zidurile de incintă şi fortificaţiile Curţii. Cum, probabil, se ştie, actualul Palat al Culturii, construit între 1907-1925 (o lungă întrerupere s-a datorat cartiruirii trupelor ruseşti în clădirea neterminată), este edificat pe aceeaşi fundaţie care a susţinut palatul domnesc al lui Moruzi (1804) şi Mihail Sturdza (1843), dar chiar şi fosta curte domnească din secolele XV-XVIII. Cum s-a relevat acum, zidurile de incintă aveau o lăţime de doi metri, fiindu-le andosate încăperile ce găzduiau garnizoana.

Cel care scrie aceste rânduri a revenit în Iaşi în 1956. Încă de atunci, Palatul se tot repară! Una dintre explicaţiile pentru şubrezenia clădirii-emblemă ar constitui-o tocmai faptul că toate variantele constructive, inclusiv ultima, au utilizat vechea fundaţie. Încercările actuale de sub-zidire au descoperit... un mare cimitir, aflat acolo, desigur, cu mult înainte de aşezarea celei dintâi pietre de temelie. Mai sunt destule de aflat despre istoria Iaşilor! În interiorul cămăşuielilor de consolidare practicate în ultimele decenii pare a se produce şi un proces de măcinare a vechilor zidiri, ceea ce complică şi mai mult eterna reabilitare a clădirii, necesitând, probabil, soluţii din ce în ce mai complicate. Voi reveni.