Doru POPOVICI

Săptămâna asta au scăpat la iarbă sportivii care îşi fac de lucru şi cu mingi mari, şi cu din ălea mai mici şi galbene. În ordine cronologică, primii care au început să alunece pe iarbă au fost jucătorii de tenis („tenismeni şi tenizmene”, vi-l mai amintiţi pe Toma Caragiu?) care au făcut ce ştiau mai bine, adică au fost eliminaţi întocmai şi la timp, cea mai mare realizare a lor fiind urcarea până hăt, în turul doi, iar pentru două din jucătoare (Begu şi Halep) se putea termina şi mai rău, adică să treacă în turul trei, fapt ce le-ar fi putut provoca grave deranjamente psihice. Chiar dacă, furat de sentimente patriotice, m-am consumat la ambele partide cam cât la meciurile Naţionalei de fotbal, finalul a fost identic cu ale acesteia, româncele cu rachete în mâini nefiind cu nimic mai breze decât Bănelii cu crampoane. Adică „au pierdut onorabil” (ptiu!) nişte meciuri pe care le-au avut în mână. Irina Begu a avut-o vizavi pe italianca Penetta, o jucătoare de pluton (locul 21 mondial) care n-a rupt niciodată gura târgului ci, cel mult, racordajul rachetei, că atâta ştie: loveşte mingea vârtos. Begu a pierdut în tie-break primul set, l-a câştigat pe al doilea, iar apoi s-a speriat la vederea ca prin ceaţă a turului 3. Şi, vă rog frumos, nu-mi băgaţi chestia cu vârsta, cu experienţa competiţională, că vă dau o listă cu 30 de nume (femei şi bărbaţi deopotrivă) care au dat lovitura la vârste mult mai fragede. Nu: E doar bine cunoscuta problemă cu capul. La fel şi în cazul Halep. A avut şansa de a da peste o Williams (Serena) încă nepregătită după fix un an de absenţă. O putea bate lejer, lucru dovedit de câştigarea fără replică, practic, a primului set cu 6-3. O nemţoaică, o rusoaică, o americancă ar fi zis: „Pe ea, pe ea, pe mama ei!”. Nu şi românca. Păi cum s-o baţi tocmai pe Aia pe care ai visat toată viaţa s-o întâlneşti, după cum zicea chiar Simona? De atunci mă roade întrebarea: o fi visat toată viaţa s-o întâlnească pentru a lua bătaie de la ea!? De mare efect a fost lupta lui Hănescu cu Roddick. Băiatul român părea mai bucuros ca Roddick când ăla îi lua break după break. Aştepta, evident, capătul. Şi mântuirea. Ce spuneam la început? Că s-a pornit şi fotbalul? A, da. Alaltăieri am văzut 3 echipe româneşti: Rapid, CFR şi Steaua. Na, că am scris deja prea mult despre ele.