Cum învăţăm copiii să ia decizii (II)

Deci, cum ne putem ajuta copilul să ia decizii bune? Putem începe prin a-l implica în oricare din paşii deciziilor noastre.

1. Când strângem informaţii putem să îl solicităm şi pe el să spună ceea ce ştie despre subiectul respectiv: „La vară ne gândim să mergem la mare în Croaţia sau în Spania, tu ce ştii despre aceste ţări? Ai prieteni care au fost acolo, ce ţi-au spus?”

2. Când generăm idei putem să îl întrebăm pe ei ce ar face în locul nostru, de exemplu: „Ce idei ai despre cum să pregătim petrecerea-surpriză pentru bunicul tău?”

3. Când evaluăm efectele pozitive şi negative ale potenţialelor noastre alegeri putem să le cerem părerea: „ Cum crezi că mi-ar fi dacă m-aş încălţa cu pantofi pe vremea asta? Dar dacă mi-aş lua ghetele?”

4. Când alegem una dintre idei putem să le explicăm cum am ajuns la această concluzie. „Îmi iau ghetele chiar dacă merg cu maşina, pentru că s-a anunţat că azi va ploua şi voi avea de mers şi pe jos.”

Pentru ca apoi, urmărind acelaşi proces, să îi ajutăm noi pe ei să ia decizii în privinţa situaţiilor care îi privesc, de exemplu achiziţionarea unui cadou pentru un prieten:

1. Strângere de informaţii. „Ce ştii tu că şi-ar dori Vlad de ziua lui? Cum îi place lui Vlad să îşi petreacă timpul? Câţi bani ai disponibili? La ce magazine poţi să mergi?”

2. Generare de idei. „Ce ai vrea tu să îi iei? Ce ai putea să îi cumperi?”

3. Evaluarea efectelor. „Ce ţi se pare mai potrivit din tot ce ai spus: o minge/o carte/ un hamster / un joc, etc? Cum ar reacţiona familia lui dacă i-ai lua un hamster?”

4. Alegerea unei opţiuni generate. „Deci, ce hotărăşti până la urmă?”

De exemplu când merg cu fiica mea (de 4 ani) pe stradă, o las pe ea să mă anunţe când crede că putem să traversăm şi eu doar aprob sau nu (explicându-i de ce nu), pentru a o învăţa să hotărască singură când păşeşte pe stradă ca atunci când va fi mai mare şi va merge fără un adult, să fie şi mai mult în siguranţă.

Asemenea situaţii sunt doar primii paşi către abilitatea de a lua mai târziu decizii mult mai serioase şi de uneori de importanţă vitală.

Îmi amintesc acum de istorisirea unei mame despre o discuţie cu băiatul ei, elev la liceu care îi povestea cum nişte băieţi i-au propus să vândă droguri. Băiatul nu părea să înţeleagă gravitatea situaţiei şi deşi mama abia se abţinea, a reuşit doar să îl asculte şi să îi pună întrebări de genul: „Şi tu ce crezi despre asta? Şi dacă ai vinde droguri, cum ar fi? Cine ar putea afla dacă tu ai face asta? Şi mai cine? Tu ce crezi că ţi-ar face poliţia dacă ar afla? Dacă ai sta la închisoare cum ar fi? Şi după aceea ai avea cazier ... nu ştii ce înseamnă cazier? Şi dacă nu ai mai putea să te angajezi cum va fi viaţa ta peste 10 ani?” astfel încât la final copilul a concluzionat SINGUR că nu va face aşa ceva. Pe când, dacă mama l-ar fi certat / învinovăţi / criticat, etc. atunci probabil s-ar fi închis în el, s-ar fi simţit neînţeles şi ... cine ştie ce decizii nepotrivite ar fi fost mai tentat să ia.

Sigur, e un caz extrem prin care nu ne dorim să trecem, dar dacă am fi puşi vreodată în situaţii similare, ar fi bine să ştim cum să reacţionăm astfel încât copiii noştri să se convingă singuri că sunt bune deciziile ... noastre, fără ca măcar să le afirmăm lor direct.