Bine ai venit acasă!

M-am nimerit într-o după-masă stând pe o bancă cu Robert în cărucior lângă o grădiniţă pe la ora 16. Pe lângă mine a trecut o fetiţă vorbind cu mămica ei. Nimic neobişnuit, aşa am realizat şi eu cât de aproape e grădiniţa şi că e ora 16. Apoi a mai trecut un tătic cu băieţelul lui .... la un metru în spate. Şi încă o mămică citind o hârtie scrisă la calculator alături de fetiţa ei. Mai apare o mămica cu băieţelul ei mergând un metru în faţa ei. Ceva era ciudat totuşi ... nimeni nu vorbea. Şi nici nu se atingeau. La un moment dat aud şi un copil vorbind şi mă întorc bucuroasă spre el, o fetiţă vorbea cu mama ei, care vorbea şi ea, însă ... la telefon. Apare şi o bunică. Diferenţa că îşi tinea nepotul de mână, dar între ei era tot ... linişte. Mă mir. Poate ştiu ei vreo regulă de politeţe pe care eu n-o cunosc. Ca atunci când eram mică şi mi se spunea “nu-i frumos să mănânci pe stradă”. Poate acum nu e frumos să vorbeşti pe stradă. Sau poate şi-au spus tot ce aveau de spus la ieşirea din grădiniţă. Aşa că mă ridic şi mă plimb şi eu cu căruciorul prin curtea grădiniţei. Sper să nu mă întrebe portarul ce caut? Caut ... un răspuns mai fericit. Pe care tot nu-l găsesc: copiii se salută între ei, mămicile se salută între ele, când ies din curte copiii fac cu mâna ... portarului. Şi totuşi chiar nimeni nu vorbeşte? Ba da, o fetiţă i-a spus mamei ei “Dă-mi mâna!”, dar mama ei i-a răspuns că nu poate fiindcă... n-am mai auzit de ce, doar că vedeam că mâna ei era ocupată cu o pungă de plastic goală.

Mi s-a părut trist. Poate a fost aşa doar într-o singură după-masă la o singură grădiniţă din Bucureşti. Sper. Dar asta m-a făcut să mă gândesc la ce i-aş spune eu copilului meu când îl iau de la grădiniţă. Şi mi-am adus aminte că am hotărât demult, dinainte de a fi eu mămică, ce să nu le spun niciodată copiilor mei, fiindcă am auzit prea des aceste lucruri când mă întâlneam după şcoală cu părinţii mei: “Cum a fost azi la şcoala?” “Ce-ai făcut la lucrare?”, “Azi ce notă ai luat?”, “Ceilalţi ce note au luat?”. Şi chiar dacă nu dădeam aproape niciodată răspunsul dorit ( ci, “bine”, “nimic”, “n-am luat”, “nu ştiu”), ele au continuat mult timp, făcându-mă să simt că notele sunt mai importante decât ... mine !!! Şi mi-am promis să nu le spun copiilor mei, cel puţin nu imediat de cum intră pe uşă.

Dar mă întreb acum pentru prima dată chiar, cum aş fi vrut totuşi să fiu întâmpinată când mă întorceam de la şcoală? Hmmm, ştiţi cum? Pare ciudat, dar cea mai frumoasă primire pe care am avut-o vreodată la întoarcerea mea acasă îmi este făcută de câinele meu caniche, Linda. De oriunde ar fi în casă, apare la uşă (uneori mă simte de când sunt la parter) şi sare pe mine de bucurie încât orice aş avea asupra mea şi orice aş vrea să fac (poate să mă descalţ, să mă dezbrac) singurul lucru pe care mă obligă să îl fac pentru 3-5 minute, e să o iubesc pe ea, adică să îi arăt că o iubesc mângâind-o pe burtă sau luând-o în braţe. Uneori mă zgârie de bucurie. Uneori prefer să mă descalţ pe casa scării. Alteori trebuie să dau telefon dinainte să spun “luaţi câinele de la uşă că am copilul cu mine şi doarme în scăunelul de la maşină”. În schimb mereu mă simt minunat când văd că ea se bucură atât de mult. Ce frumos e să simţi că eşti iubit necondiţionat! Ce frumos ar fi dacă şi copiii mei ar simţi acelaşi lucru când m-ar vedea! Am experimentat deja că dacă îmi iau fetiţa în braţe de cum intră în casă, chiar fără să îi spun mai nimic, după aceea e mult mai fericită şi mai cooperantă.

Şi de fapt, nu acelaşi lucru îl fac şi îndrăgostiţii când se întâlnesc? Ei nu încep să îşi pună întrebări unul altuia, nu spun, “stai puţin că acum am treabă”, “scuză-mă, dar vorbesc la telefon”, ci întâi se îmbrăţişează, se sărută şi abia apoi încep să comunice verbal, în timp ce păstrează totuşi un contact fizic. Aşa îşi transmit unul altuia că se iubesc.

De ce ar fi altfel în cazul iubirii între părinţi şi copii? De ce să nu ne îmbrăţişăm copiii de cum intră pe uşă, de ce să nu îi pupăm şi abia apoi să le spunem .. ceva frumos?

Am aflat în ultimul timp că premisa oricărei educaţii eficiente e acceptarea sentimentelor copiilor înaintea oricărui alt mesaj. Aşa că nu-mi rămâne decât să învăţ să spun “bine-ai venit, acasă!” copilului meu chiar dacă poate n-a luat o notă bună, chiar dacă vine murdar din cap până-n picioare, chiar dacă eu aveam o treabă importanta de făcut, chiar dacă sunt nervoasă sau citeam o carte captivantă. Dr. Haim Ginott recomandă ca atunci când ne întâmpinăm copilul de la şcoală să facem afirmaţii care comunică înţelegerea stării lui ca de exemplu: “Pari bucuros că ai ajuns acasă” sau “Pun pariu că abia aşteptai să se termine orele”.

Chiar şi atunci când copiii sunt mari şi se întorc singuri acasă, dar părinţii sunt la servici, este bine să le lăsăm din când în când mesaje de întâmpinare scrise sau chiar audio. Putem să lipim bileţele pe uşa de la frigider, în baie sau în camera lui. Putem să le trimitem chiar mesaj pe mail sau să scriem cu creta pe o tăbliţă. Important e ca aceste mesaje să fie pozitive, pline de căldură şi chiar vesele. Astfel, ele vor contribui pozitiv la cultivarea unei comunicări profunde între părinte şi copil. Deci, să le urăm necondiţoonat un “bine ai venit!” acasă copiilor noştri astfel încât ei să se simtă bine veniţi în casa noastră, în familia noastră, în lumea noastră .... şi să-şi dorească mereu să ne găsească dincolo de uşă. Nu-i aşa ca şi voi v-aţi dori să fiţi întâmpinaţi la fel ? 

Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro