Copilul timid - Putem preveni timiditatea?

Putem preveni timiditatea nefăcând greşelile pe care le putem face şi acţionând cât mai adecvat:

Nu e cazul să fim prea autoritari. Când noi impunem, obligăm, forţăm fără să vedem şi să ascultăm copilul real din faţa noastră, avem doar de pierdut.

Nu e cazul să fim perfecţionişti. Standardele de perfecţiune solicitate unui copil îl pot face să devină timid fiindcă îi va fi atât de teamă să nu greşească, până când va evita să facă de tot lucrul respectiv.

Nu e cazul să criticăm. Un copil atunci când greşeşte sau când ştie că putea de fapt să facă lucrurile mai bine, se critică destul în mintea lui, astfel încât e suficient să îl întrebăm “Ce poţi face diferit data viitoare?” fără să mai insistăm să arătăm cu degetul greşelile din prezent. Fiindcă dacă îl vom face să se simtă şi mai inconfortabil s-ar putea să evite ceea ce noi de fapt vrem, să performeze mai bine.

Nu e cazul să pedepsim. Pedepsele nu fac decât să strice relaţia pe care o avem cu copiii noştri şi ei să nu se mai simtă liberi.

Nu e cazul să facem comparaţii cu alţi copii. E tot o presiune pusă pe ei şi în plus e în defavoarea lor, ceea ce îi face să simtă că nu sunt acceptaţi aşa cum sunt. Şi cu cât tensiunea e mai mare, cu atât riscul de a greşi e mai mare, ceea ce duce la un efect de bulgăre continuu fiindcă niciodată nimeni nu va fi mai bun ca toţi ceilalţi.

Nu e cazul să îl obligăm sau să îi cerem prea curând lucruri pentru care el se simte neputincios. Din contră, e cazul să ne uităm cu ochii mari şi deschişi la propriul nostru copil şi chiar să punem pe “silent” vocile din capul nostru care ne spun că “ar trebui să fie aşa sau altfel.” Şi ulterior să îi dăm sarcini conform potenţialului şi dorinţelor lor, nu conform a ceea ce ne dorim noi. Nu dăm fetiţa la balet ca să o vedem noi pe scenă fiindcă de când eram noi fetiţe visam o fetiţă balerină, ci o dăm să facă origami, să stea singură la masă şi să expunem doar rezultatele ei, dacă asta e ceea ce îşi doreşte ea de fapt.

O altă situaţie des întâlnită în cazul copiilor timizi este cea în care părinţii lor sunt timizi sau au anxietăţi faţă de anumite lucruri. Astfel părinţii sunt cei care inoculează timiditatea copiilor lor, fiind hiperprotectori şi transmiţându-le mesaje de genul: “nu vorbi cu persoanele străine”, “nu atinge că iei microbi şi te îmbolnăveşti”, “nu intra în apă că te îneci”, “nu te căţăra că ai să cazi”, “nu pune mâna pe câine că te muşcă”, “nu te da cu maşinuţa că te accidentezi”, etc. În astfel de cazuri e bine ca părinţii să lucreze cu timiditatea lor pentru a nu o transfera inutil mai departe şi copiilor lor.

Iar atunci când apar schimbări în relaţiile de familie copiii pot reacţiona devenind timizi: când părinţii divorţează, când un părinte moare, când un părinte se recăsătoreşte, când mai apare un copil, când e dat în grija bunicilor, când revine la părinţii lui după ani în care a fost crescut de bunici. Aşa că în astfel de situaţii este bine să acordăm atenţie maximă copilului pentru a fi alături de el, a-i răspunde la toate întrebările care îl frământă şi pentru a-l asigura de iubirea noastră necondiţionată.

Psiholog Mihaela ZAHARIA
Parenting trainer & coach Mind Master
www.parenting.ro