Anica Facina: „Prizonierul visului”

După două plachete de versuri, „Fereastră deschisă” (2003) şi „Doruri” (2006), excelent primite de criticii literari Gheorghe Grigurcu (cel care îl ponegrise incalificabil pe Grigore Vieru) şi Adrian Dinu Rachieru (patronul spiritual al femininelor lirice din judeţul nostru), scriitoarea dorneană Anica Facina a publicat şi un volum de prozo-poeme, „Prizonierul visului”, valorificând, pe coperte, minunata lucrare a artistului plastic dornean, Dragoş Croitoru, „Omagiu soarelui”, dar şi imaginaţia erudită a criticului Adrian Dinu Rachieru, care, citându-l pe Grigurcu, descoperă că „o nostalgie fără nume se insinuează în textele poetei, cutreierate de „vântul melancoliei”, anunţând o deschidere „spre nesfârşit”… Pulsiunile scripturale, modulate de recapitulări nostalgice nu cad în jubilaţia senzorială; nu e vorba, aşadar, de un vitalism primitiv ori de o retorică tumultoasă. Poeta risipeşte diafanităţi, se lasă invadată de înseninări bucolice, propune texte molcomite, filtrate, irizate de fiorul nostalgic şi incurabila visătorie”.

Şi în cazul cărţii de proză a Anicăi Facina, în calitate de consilier editorial şi de prefaţator, Adrian Dinu Rachieru are extazieri erotice (care ocolesc textele, omagiind femeia): „Volumul de faţă, hibridat, deşi adună proze scurte şi un jurnal american (ţinut cu conştiinciozitate), poartă, indiscutabil, pecetea poetei. O infuzie lirică scaldă aceste texte, colecţionând întâmplări mărunte, parcă lipsite de o miză epică. În fond, observatoare atentă, autoarea poartă în buzunar „o bucată de cer” şi vrea să rămână în prezenţa cântecului”.

Prozo-poeme adolescentine

Fără îndoială, Anica Facina reprezintă cea mai lirică voce din urbea dorneană de astăzi, poemele ei probând meşteşug, în ciuda unor „deşirări” ale discursului liric înspre improvizări şi înspre preţiozităţi, adolescentismul, cu toate plusurile şi minusurile lui, caracterizând scriitura Anicăi Facina, indiferent dacă este vorba de poezie sau de prozo-poeme, pentru că proză, în ciuda aparenţelor, nu scrie. Exemplele de „deşirări” lirice, inclusiv în „Prizonierul visului”, sunt multe, dar ilustratoare, în acest sens, mi se pare a fi „proza” intitulată „Clipa”, pe care o voi reproduce ca pe un poem (ceea ce şi este în fond): „M-am aşezat la rând şi-am cumpărat mai multe chei… / Ce bătrân ciudat! Se uita fix la mine şi m-a întrebat ce voi face cu ele. / Nu folosesc la nimic! mi-a spus. / Ştiam şi eu asta, dar voiam să-mi păstrez speranţa. / M-am întors şi i-am lăsat ultimul zâmbet pe care îl mai aveam… / Eram palidă şi toate cuvintele mele păliseră. / Am scos din buzunar bucata de cer şi-am mai citit o dată stelele. Trebuia să-mi urmez drumul. / Am numărat apoi zilele. Pe cea de azi n-am mai pus-o la socoteală, nici pe cea de ieri. Pe cea de mâine îmi era teamă s-o socot, din superstiţie / Am decis să trăiesc clipa!”.

Făptura lirică a Anicăi Facina se conturează, în „prozele” sale, mai distinct şi, adesea, chiar mai fericit decât în paginile jertfite drept lirică, deşi, ca şi în cazul poeziei premeditată ca atare, intervine mult prea des superficialitatea în călăuzirea cuvintelor prelinse pe degete înspre imensitatea albă a colii de hârtie. De aici, senzaţia de adolescentism dulceag, de diletantism exuberant, în ciuda unor frânturi de poezie remarcabilă, care străluminează din textele Anicăi Facina.

Anica Facina este scriitor, unul născut, nu făcut

Dacă Anica Facina nu ar avea talent şi maturitate scriitoricească, dacă ar fi la fel de insipidă ca majoritatea cucoanelor lirice din judeţul nostru, aş fi fost mult mai îngăduitor cu scrierile ei de până acum, ba poate că m-aş fi extaziat şi în faţa celui mai penibil exemplu de „deşirare” într-o pretinsă proză: „Vreau să-mi rămână cântecul! Nu m-am priceput niciodată la muzică, dar mi-a plăcut s-o ascult. Ascult şi-acum, dar alte păsări cântă înlăuntrul meu”.

Din fericire pentru ea, Anica Facina este scriitor, unul născut, nu făcut. Din nefericire pentru ea, Anica Facina îşi iubeşte în mod egal fiecare cuvânt trăit aşa cum îşi iubeşte o mamă copiii, iar lipsa asta de discernământ critic faţă de propria creaţie dăunează unei opere posibile, ştiut fiind faptul că operă înseamnă nu tot ceea ce a gândit, trăit şi scris un anumit autor, ci doar ceea ce durează pentru că reverberează şi în alţii (vorba lui Păunescu, cu referire la Blaga: „Durerea lui nu doare, ne doare doar ce-a scris”). Mai aspră în selecţia textelor sale, Anica Facina ar putea zidi şi cărţi remarcabile, nu numai cuvinte.