Despre tulburările de limbaj la copiii mici (II)

Interviu cu Emilia Crîşmariu, logoped gradul II, master în logopedie pediatrică, Centrul Logopedic Interşcolar Judeţean Suceava

Există unii părinţi care sunt îngrijoraţi de achiziţiile verbale ale copiilor lor şi apelează imediat la logoped, de multe ori când copiii sunt foarte mici sau când nu e cazul de fapt. Şi exista părinţi care nu iau în seama tulburările de vorbire ale copiilor lor, chiar dacă durează de mult timp iar copiii lor au vârste mari, ei pur şi simplu le ignoră sau le neagă spunând deseori "şi cutare a început să vorbească la 5 ani şi uite ce deştept e acum". Care sunt semnele şi vârsta la care părinţii ar fi sfătuiţi să ceara părerea unui logoped?

Cel mai tânăr client, adus la o evaluare de mama lui, pentru că "nu vorbea corect", a fost un copil de 1 an şi nouă luni. M-am bucurat mult să descopăr un părinte atât de preocupat de evoluţia comportamentului verbal al copilului. În acelaşi timp am cunoscut o mamă care a simţit încă de când copilul avea câteva luni că este ceva în neregulă în modul lui de relaţionare şi, cu toate că a semnalat de multe ori medicului pediatru acest aspect, acesta a considerat că nu este o problemă suficient de serioasă şi că îşi face probleme degeaba. Din păcate, în acest caz medicul s-a înşelat, ulterior copilul respectiv fiind diagnosticat cu tulburare de spectru autist.

Antenele fine ale instinctului de părinte sesizează imediat orice semn că ceva nu este în regulă cu copilul. Ceea ce duce însă la amânarea consultării unui specialist este intervenţia mecanismelor de apărare (negarea, în special). Explicaţii "liniştitoare" gen... "Mi se pare mie..." sau "Va creşte mare şi problema va dispărea..." nu fac decât să se piardă timp preţios şi să fie clar în detrimentul copilului şi a evoluţiei lui ulterioare.

Dacă observaţi la copilul mic (0-2 ani) absenţa răspunsului la sunete, contact vizual redus, absenţa zâmbetului, interes redus faţă de persoanele care-l îngrijesc, lipsa gânguritului la sfârşitul primului an, lipsa pointing-ului (nu arată cu degetul) după vârsta de 12 luni, eşecul în însuşirea mersului la 15 luni, apoi (la 2-3 ani) folosirea limitată a gesturilor şi a cuvintelor pentru a-şi comunica nevoile, interes scăzut pentru alţi copii, joc fără scop, foarte des repetat, vorbirea repetitivă ca un papagal, absenţa controlului sfincterian este bine să consultaţi un medic neuropsihiatru infantil sau alţi specialişti. Dacă în perioada 3-5 ani copilul prezintă dezinteres faţă de interacţiunile sociale, are o vorbire neinteligibilă, manifestă dificultăţi în păstrarea echilibrului, se joacă foarte puţin etc, sunt de asemenea semnale de alarmă care reclamă intervenţia specialiştilor.

O atenţie deosebită trebuie acordată copiilor cu nedezvoltarea totală a limbajului, celor cu întârziere în dezvoltarea vorbirii cauzată de deficienţe neuro-endocrine, pareze ale muşchilor articulatorii, deficienţe auditive, malformaţii ale aparatului fonoarticulator, instabilitate psihomotorie accentuată etc. În aceste situaţii speciale, intervenţia logopedului chiar de la aceasta vârstă  este absolut necesară.
Alte semnale de alarmă în ceea ce priveşte comportamentul verbal care sugerează prezenţa unei tulburări de limbaj sunt următoarele: un copil care la vârsta de 4 ani nu pronunţă corect sunetele şi nu vorbeşte în propoziţii este considerat a avea dificultăţi de vorbire, copilul care vorbeşte prea repede sau prea rar sau repetă anumite sunete, silabe, cuvinte prezintă tulburări de ritm şi fluenţă ale vorbirii, copilul care nu utilizează corect şi eficient fluxul expirator în vorbire, copilul care nu citeşte corect, fluent şi conştient, copilul care omite, inversează, substituie, adaugă litere şi silabe atunci când scrie sau citeşte, copilul cu o voce scăzută, inexpresiva etc.

Cunosc personal oameni de succes în domeniul comunicării şi psihologiei din străinătate care atunci când au fost mici au fost dislexici. Nivelul lor de inteligenţă a fost mereu ridicat însă la şcoală au avut dificultăţi să înveţe să citească, preferând alte mijloace de a învăţa: să observe ce fac alţii si să facă şi ei la fel, să privească la televizor, să asculte ce vorbesc oamenii sau emisiuni de radio etc. Ulterior au reuşit şi să citească şi au avut contribuţii foarte importante în domeniul în care lucrează, dar cu mult efort la început.

Se întâmplă des ca tulburările de vorbire ale copilului să îi afecteze succesul şcolar, respectiv scrisul şi cititul atunci când începe şcoala? Ce ii sfătuieşti pe părinţi să facă în cazul în care se întâmplă acest lucru?

Mă bucur că mi-ai adresat această întrebare. Este o diferenţă foarte mare între percepţia celor cu dislexie în străinătate şi ceea ce se întâmplă la noi. Am înţeles că Studiourile PIXAR angajează doar persoane cu dislexie tocmai pentru că au o percepţie atipică a relaţiilor spaţiale. Deci persoanele cu dislexie sunt valorizate pentru calităţile speciale pe care le au. Ce se întâmplă la noi... Să vă dau un exemplu.

Am cunoscut un copil care avea tulburări de scris-citit şi care era stigmatizat de oamenii care trebuiau să-l susţină cel mai mult şi anume familia şi, mai ales doamna învăţătoare. Neînţelegând problema reală a copilului respectiv, acesta era ameninţat cu repetenţia şi umilit în faţa clasei pentru că nu ştia să scrie şi să citească fiind considerat pur şi simplu leneş. Acest copil însă desena pur şi simplu minunat şi câştiga multe concursuri de desen, acesta fiind principalul motiv pentru care doamna nu-l lăsa repetent... Din fericire lucrurile au evoluat, informaţiile despre această tulburare au pătruns în mediul şcolar şi au determinat o schimbare de atitudine atât din partea familiei cât şi a dascălilor. Diagnosticarea dislexiei-disgrafiei se face în clasa a II-a, după ce copilul a parcurs toate literele şi s-a familiarizat cu deprinderea scris-cititului. Dacă se observă dificultăţi în însuşirea scris-cititului, trebuie investigate într-o primă etapă eventualele probleme de vedere sau de auz ale copilului. Dacă nu sunt astfel de probleme şi dificultăţile de scris-citit se menţin atunci părinţii trebuie să ia legătura cu un logoped.

Interviu realizat de Psih. Mihaela ZAHARIA