O statuie, pe care iarna se aşterne molcom zăpada, pe care păsările se odihnesc în zbuciumul lor cotidian, de care unii îşi mai amintesc, de câteva ori pe an şi o mai înconjoară cu coroane. O statuie şi patru plăci de marmură, în parcul Central al Sucevei, e tot ce a rămas să ne amintească de cei care şi-au vărsat sângele pentru a-i apăra pe semenii lor, pe rudele rămase acasă, dar şi pentru a nu lăsa ca pământul strămoşilor să fie cotropit.

Ironia face ca unii dintre ei să fi murit în vreme ce luptau contra celor care aveau să le fie aliat, iar alţii, de mâna celor cu care au cinstit şi au împărţit mâncarea cu câteva zile înainte.

Tocmai pentru ca aceştia să nu fie complet daţi uitării, un profesor sucevean a avut ideea de a merge pe urmele lor, acolo unde au purtat lupte, pentru a aduna mărturii. Iar acest lucru nu l-a făcut singur, ci împreună cu elevii săi, care au avut ocazia să înveţe istoria într-o manieră originală, direct de la cei care au trăit-o sau chiar făcut-o, prin faptele lor. Roadele muncii profesorului Mihai Bocancea, din Părhăuţi, au stat la baza unei cărţi: “Pe urmele regimentului 3 Grăniceri – de la Mălini la Vatra Dornei”, care mai şterge din praful aşternut peste tolba cu poveşti a istoriei.

“Atenţiune, vom transmite un comunicat important către ţară”  

Aceste cuvinte, rostite de un crainic, înainte de transmiterea buletinului de ştiri din 23 august 1944, au marcat începerea unui şir de evenimente hotărâtoare pentru viaţa multora dintre cei angrenaţi în război, cu sau fără voia lor.

“În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, aşa începe “Proclamaţia Regelui către Ţară”, difuzată la radio.

Din acel moment, armele au fost întoarse împotriva nemţilor, cu care românii erau aliaţi, iar ruşii, cu care se războiseră din greu, au devenit brusc „camarazi de război”.

Momentul respectiv e bine surprins în declaraţiile celor care au participat la evenimentele din noaptea de 23 spre 24 august 1944 şi le-au relatat profesorului Mihai Bocancea.

“La 23/24 august s-a făcut un zvon că trupele române au întors armele împotriva germanilor. Adevărat a fost, pentru că a doua zi dimineaţă trupele germane veneau dinspre Negrileasa la baricada din Drăceni, care se afla alături de Primărie. Acolo s-au dat lupte între armata română şi cea germană. Au tras cu tunurile de la Răchitiş nemţii şi nu au reuşit înaintare, din contră, a trebuit să se retragă la Găineşti” – Vasile Axinte, localnic din Slatina.

“O subunitate română a ocupat baricada antitanc din comuna Drăceni. Reîntorşi la baricadă, germanii au început să-i ameninţe pe păzitorii ei, dar, din întunericul nopţii au apărut ca nişte fantome siluetele grănicerilor noştri,  care i-au înconjurat şi i-au somat să depună armele. Subofiţerul român, care îi adusese pe nemţi în capcană, a intrat în rândul grănicerilor, încât Pabst, înnebunit de furie, a încercat să îl împuşte, dar a greşit ţinta. S-a încins o încăierare scurtă dar aprigă. Din grupul nemţilor numai maiorul Pabst şi doi soldaţi au reuşit să scape cu fuga. Ofiţerul german s-a ascuns după o fântână, din apropierea casei locuitoarei Ana Simeria” – povesteşte colonelul Nistor Teodorescu, comandantul unui detaşament din Regimentul 3 Grăniceri.

Moartea căpitanului

Pentru unii, întoarcerea armelor împotriva vechilor aliaţi a fost un moment fatidic. Aşa a fost cazul căpitanului Vasile Teodoreanu, care comanda compania 11 din Regimentul 6 de grăniceri, în zona Mălini.

Cu mult depăşiţi numeric, românii s-au “încăpăţînat” să îşi păstreze postul de comandă, iar asta i-a costat viaţa aproape pe toţi.

“În noaptea aceea eroică, o mână de grăniceri s-a luptat cu o totală dăruire de sine cu câteva sute de nemţi, iar încleştarea din zona postului de comandă a fost crâncenă, sângeroasă. Dându-şi seama că grănicerii nu mai au cartuşe şi grenade, germanii s-au năpustit furioşi spre bordei, spre groapa cu poveşti şi spre cele câteva tranşee improvizate. S-a încins o luptă surdă, pe viaţă şi pe moarte. Lipsiţi de gloanţe, grănicerii s-au apărat cu patul armei, cu baioneta...Dintre grănicerii căpitanului Teodoreanu n-au supravieţuit luptei nici zece” – fragment din “Eroul de la Mălini, căpitanul Vasile Teodoreanu”.

Căpitanul a fost torturat până în zorii zilei de 24 august, când trupul său neînsufleţit a fost târât prin mijlocul aşezării, până peste drum de primărie, unde au fost aduşi cu forţa zeci de localnici, pentru a asista la spânzurarea sa.

Corpul său a rămas atârnat acolo ceva timp, până când unul din săteni nu a mai suportat umilinţa la care au fost supuşi, încât l-a dat jos din ştreang şi l-a dus la biserica din marginea comunei, unde i-a săpat un mormânt şi l-a îngropat creştineşte.

Teren minat

Una din cele mai groaznice amintiri ale participanţilor la război sunt cele legate de teama de a traversa terenurile minate şi oroarea de a-şi vedea camarazii sfârtecaţi în mii de bucăţi, la un singur pas „neinspirat”.

Colonelul Nistor Teodorescu îşi aminteşte cum trupele române au trebuit să deschidă drum printre câmpurile de mine plantate de germani între cele două linii ale frontului, deşi nu dispuneau de detectoare de mine, ori alt tip de aparatură specială.

„Totuşi, acţiunea trebuia efectuată fără nici o întârziere. În acest scop s-au cerut voluntari. De la prima chemare s-a oferit locotenentul Mircea Damaschin, un ofiţer destoinic şi curajos, care a dat dovadă de pricepere şi iniţiativă în acţiunea pentru dezarmarea nemţilor. Însoţit de doi ostaşi a început curăţirea terenului de mine. Deodată a răbufnit o explozie puternică şi totul a fost învăluit într-un nor de fum. Ne-am repezit la locul exploziei, acolo unde cu o clipă înainte viteazul ofiţer se aplecase să înlăture ultima mină. Dar nu am găsit decât pământul pârjolit şi răscolit de explozie. Sfârtecat în bucăţi, trupul neînsufleţit al locotenentului Mircea Damaschin zăcea la zeci de metri, aruncat de suflul exploziei în interiorul câmpului de mine”.

Aceeaşi întâmplare a stăruit şi în memoria lui Liviu Jiha, din Comăneşti, care a participat la acţiunile respective: „La a treia mină s-a produs o explozie. Pe noi, care eram la circa 15 metri distanţă, suflul ne-a trântit la pământ. Locotenentul Damaschin şi ceilalţi doi soldaţi nu au mai fost găsiţi, aşa de tare au fost distruşi”.

Eroi fără voie

Viaţa rezervă tuturor multe surprize, după cum au constatat şi ostaşii români ce au luptat pe aceste meleaguri şi au primit ajutor nesperat de la oameni simpli, localnici, care nu au vrut “să stea cu mâna-n sân”.

Aşa a fost şi în cazul unui locuitor din Pîraie, Toader Agapie, care, pe când era evacuat la Găineşti, a văzut un cuib de rezistenţă german care le tăia soldaţilor români orice cale de înaintare. El s-a furişat spre stiva de buşteni care forma punctul de rezistenţă, l-a luat prin surprindere pe neamţul ce mânuia mitraliera şi l-a predat trupelor de grăniceri.

De mare folos le-au fost soldaţilor români şi ajutorul dat de un mecanic de tren, Gheorghe Tanu şi ajutorul său, Trăian Jalbă, din Părhăuţi, care s-au oferit voluntari să transporte trupele române, epuizate de drum şi de lupte, cu trenul, chiar pe sub nasul nemţilor, înfruntând o ploaie de gloanţe, din care o parte s-au oprit chiar în trupul lor.

Impresionantă e şi povestea unui bătrân de peste 80 de ani, care, prin acţiunile sale a salvat oraşul Câmpulung Moldovenesc şi Codrul Secular Slătioara de la distrugere.

Grănicerii români ajunseseră cu luptele în zona Câmpulung Moldovenesc, mai exact la Codrul Secular Slătioara, dar nu reuşeau să găsească calea cea mai bună să-i lovească pe nemţi şi nici nu se puteau infiltra în teritoriul controlat de aceştia, din cauza măsurilor de securitate foarte aspre.

Salvarea lor a fost un bătrân de peste 80 de ani, Oprea, care cunoştea foarte bine limba germană, din vremea când a fost sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar.

Bătrânul, netuns, îmbrăcat ca vai de el, cu opinci sparte şi sumanul rupt, s-a oferit să-i spioneze pe nemţi. A luat cu el o turmă de oi, bota de cioban şi a mers până când l-a oprit o patrulă. Degeaba l-au bătut şi l-au interogat în limba germană, că el nu scotea nici un cuvânt, doar făcea „bee”, ca oaia, de i-a exasperat pe nemţi, care au zis că omul e prost de-a binelea şi nu s-au mai ferit de el. Ba chiar l-au dus la postul lor de comandă, unde moşneagul s-a aşezat pe jos ca animalele, dar asculta tot ce vorbeau ei şi memora.

Aşa a aflat el că nemţii intenţionau să arunce butoaie cu benzină din avion în Codrii Seculari, unde se aflau ascunşi partizanii, să-i ardă de vii, iar apoi să jefuiască tot oraşul, să-l distrugă şi să se retragă.

Într-o noapte, când santinelele moţăiau, moşul a reuşit să se strecoare afară şi să se arunce în râpa din apropiere. Cum căderea sa a stârnit o grămadă de bolovani, care s-au pornit spre fundul râpii adânci, bătrânul s-a tras într-o parte, ceea ce l-a salvat şi de gloanţele automatelor santinelelor, care au tras după zgomotul pietrelor ce se prăvăleau.

Aşa a scăpat el nevătămat, ba chiar a mai şi salvat viaţa încă unui om, a unui căpitan rănit, pe care, în ciuda anilor săi, l-a cărat în spinare, prin pădure, până în Slătioara, unde erau trupele române.

Acolo a povestit tot ce a auzit la nemţi, ba chiar a şi condus trupele prin pădure, până la comandamentul german, planurile nemţilor fiind date peste cap.

Fiecare din cei care au trăit acele vremuri are ce povesti, iar dacă i-am asculta pe toţi, am găsi de multe ori aceleaşi întâmplări, văzute din prisma fiecăruia, dar cu atât mai veridice, cu cît ele se completează, formând filmul unor vieţi marcate de spectrul războiului.

Fiecare din ei poartă războiul în gând, alţii chiar în sângele pe care l-au vărsat, iar mulţi alţii, eroi de voie ori de nevoie, mai trăiesc doar în gândul şi în amintirile celor care i-au cunoscut, numele unora dintre ei fiind scrijelite pe plăcile de marmură de la monumentele ridicate pentru cinstirea memoriei lor.

Podul salvat de o femeie

Nici femeile nu au stat deoparte, Elisabeta Ruscan, din Vama, salvând de la distrugere podul de peste apa Moldoviţei, pe care nemţii intenţionau să-l detoneze, pentru a încetini înaintarea trupelor române şi ruse.

Explozia ar fi putut distruge şi casele din apropiere, aşa că ea, împreună cu doi tineri, s-au strecurat noaptea sub pod, tăind firele explozibilului. Apoi, tinerii au scăpat de gloanţele santinelelor aruncându-se în apă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului În căutarea eroilor....

Comentarii