Blestemarea smochinului

„În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.” (Marcu 11, 11–23)

• Dreapta credință

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VI-a, Cap. XV - 122.2.-122.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 453

„Dovada că adevărul este la noi este faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu ne-a învățat adevărul. Dacă la baza oricărei cercetări se găsesc aceste elemente generale: persoana și lucrul, atunci numai la noi se arată cu adevărat adevărul; Persoana în care adevărul este arătat este Fiul lui Dumnezeu; iar lucrul este puterea credinței, care a biruit pe tot cel care i-a stat împotrivă, oricare ar fi fost acela, și chiar lumea întreagă, care i s-a împotrivit. Dar pentru că acest lucru este recunoscut de toată lumea și este întărit de fapte și cuvinte veșnice, e clar că cel care nu crede că este pronie și este cu adevărat fără Dumnezeu, acela merită pedeapsă și nu merită să te contrazici cu el. În fața noastră stă altă sarcină: ce să facem și în ce chip să trăim ca să ajungem la cunoașterea atotputernicului Dum­nezeu, și cum să cinstim Dumnezeirea, ca să fim pricinuitorii propriei noastre mântuiri. Știm, apoi, că nu de la sofiști, ci de la Dumnezeu cunoaș­tem și învățăm ce-I este bineplăcut lui Dumnezeu; de aceea căutăm să lucrăm cu dreptate și cu sfințenie.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Doua, Scrieri, 12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 274

„Prin priveghere vrea să ne sădească veghea în dreapta credință, iar prin rugăciune, ajutorul lui Dumnezeu prin har.”

(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)