Despre patimi. Lupta omului împotriva patimilor

Cuvântul patimă se referă, în sens pozitiv, la suferinţă şi moarte (Fapte 1, 3; Evrei 13, 12; Luca 17, 25), iar în sens negativ, la dorinţe şi pofte (Romani 7, 5; Galateni 5, 24). Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre iubire neraţională, fie spre ură, sau din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor. Patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet şi este stârnită de amintire, de simţire şi de percepţie. Ori, patima care lucrează în suflet este idol.

Patimile sunt ca nişte fiinţe învârtoşate, care se aşază între lumină şi vedere şi împiedică deosebirea lucrurilor. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupească de sine, după care vine mândria. Patimile nu au fost create împreună cu firea oamenilor, ci ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire.

Patima porneşte de la lupta cu amintirile, care aduce gândul în minte, gând care convinge mintea spre păcatul cu fapta. Unele patimi sunt trupeşti, prilejuite de trup, altele sunt sufleteşti, prilejuite de lucrurile exterioare, unele sunt ale mâniei, iar altele sunt ale părţii poftitoare ale sufletului.

Patimile îşi au originea în noi, cei care am călcat porunca lui Dumnezeu, şi nu în Dumnezeu. De aceea, ele nu au nicio raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin năluciri şi gânduri care încep cu momeala (atacul), urmată de amestecarea gândurilor omeneşti cu cele drăceşti (însoţirea sau dialogul cu ispita); apoi urmează consimţirea, sau învoirea minţii de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos, şi robirea, care este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări; şi, în sfârşit, urmează fapta din afară sau păcatul. Dacă mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea numelui lui Iisus, va putea pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, iar cele ce urmează acesteia, adică însoţirea, consimţirea, robirea şi păcatul rămân fără împlinire.

Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup; trezvia îl alungă din suflet prin pocăinţă

Patimile sufletului sunt lenea, neştiinţa şi uitarea. Căci din neînţelepciune vine trândăvia, din aceasta nelucrarea, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă, din care izvorăşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, din care se naşte totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din acestea derivă celelalte patimi, adică: lăcomia pântecelui, din care vine desfrânarea (curvia); din acestea, avariţia (iubirea de bani), din care se naşte mânia, iar din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă din care vine mândria. Din acestea vine toată răutatea, patima şi păcatul, prin care se ajunge la deznădejde, la pierzanie şi la căderea de la Dumnezeu .

Sfântul Ioan Damaschin spunea că atunci când mintea este întunecată de acestea, ea este luată în stăpânire de toate celelalte patimi, cum ar fi: lipsa de evlavie, erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, ura, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, puţinătatea sufletului, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, slava deşartă, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, răutatea ş.a. Iar patimile trupului sunt: lăcomia, desfătarea, beţia, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri, desfrânarea cu auxiliarele ei, necurăţia, incestul, furtul, sacrilegiul, uciderea, farmecele, prezicerile, uşurătatea, sulemenirea, jocurile de noroc, reaua şi pătimaşa întrebuinţare a lucrurilor lumeşti, viaţa iubitoare de trup, care nu lasă mintea niciodată să tindă spre Dumnezeu şi spre lucrarea virtuţilor. Iar rădăcinile tuturor acestor patimi sunt: iubirea de plăcere, iubirea de slavă, iubirea de argint din care se naşte tot răul.

Patimile trupeşti şi materiale se micşorează şi se veştejesc prin suferinţele trupului, iar cele sufleteşti şi nevăzute se sting prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste. Când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos, fiindcă retragerea nu este nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos. Materia rea a trupului este împătimirea; a sufletului este dulcea pătimire, iar a minţii, aplecarea spre patimă. Pentru Sfântul Teodor al Edessei, trei sunt patimile din care se nasc toate celelalte: iubirea de plăcere, iubirea de argint şi iubirea de slavă, cărora le urmează alte cinci duhuri ale răutăţii, din care se naşte un roi de patimi.

Războiul trupului împotriva sufletului se naşte uneori prin aceea că trupul face o rea întrebuinţare de făpturi; alteori, prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea; alteori, iarăşi este înarmat de draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu aceia. Se întâmplă însă uneori că şi trupul însuşi prin sine se dedă la neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul este stârnit şi din invidia (pizma) duhurilor rele, care au îngăduinţa să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin niciuna din cele amintite.

Dintre toate patimile, două sunt mai grele: desfrânarea şi trândăvia, care tulbură şi slăbănogesc sufletul, fiind în atârnare una de alta şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu greu de biruit, neputând fi înfrânte cu desăvârşire de către om. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire fără deosebire materia amândurora, a sufletului şi a trupului, pe când cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire înainte de nepătimirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Duhul Sfânt în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească prin liniştire.

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei şi pentru libertate

Oricine se va vedea pe sine copleşit de vreo patimă, să se înarmeze pe sine, înainte de toate, numai împotriva ei şi, mai ales, împotriva duşmanului dinlăuntru, căci numai după ce-l vom ucide pe acesta vom putea vedea şi noi în rugul smereniei pe Dumnezeu. Materia patimilor este mistuită de focul dumnezeiesc, iar odată cu dezrădăcinarea acestei materii şi cu curăţirea sufletului se pierd şi patimile. Cel ce nu se desparte de bună voie de pricinile patimilor este atras de bună voie de păcat. Pricinile patimilor sunt momeli aşezate în lucrurile lumii acesteia, care mişcă trupul spre cele de neapărată trebuinţă ale lui şi ele nu încetează să momească cât timp există lumea. Numai omul care s-a învrednicit de harul dumnezeiesc şi a gustat şi a simţit ceva mai presus de acestea nu le lasă să intre în inima sa, pentru că, în locul momelilor, a pus peste el o altă dorinţă mai mare şi mai bună ca ele şi nu se mai apropie de inima lui nici ele şi nici cele ce se nasc din ele, ci rămân afară nelucrătoare. Nu pentru că nu sunt momeli ale patimilor, ci pentru că inima care le primeşte este moartă faţă de ele şi trăieşte în altceva şi nu pentru că s-a oprit din păzirea discernământului şi a lucrării ei, ci pentru că nu mai este în cugetarea lui vreo tulburare din altceva.

Lupta omului împotriva patimilor este lupta lui împotriva robiei şi pentru libertate. Cel mai greu este să te eliberezi de ceea ce te robeşte din tine, mai bine zis, de forţele nevăzute care stârnesc aceste patimi prin trezirea pornirilor inferioare din tine. Nu te poţi ruga neîncetat cât timp nu te-ai eliberat, căci orice ivire a patimii întrerupe rugăciunea, te ia în robie, rupându-te de Dumnezeu în care este libertatea. Numai în rugăciune, ca act de iubire al lui Dumnezeu, care nu te supune ca o patimă, se manifestă libertatea deplină de noi înşine. Omul nepătimaş este omul liber, omul care se mişcă după voia sa cea adevărată şi care stă în picioare chiar în faţa lui Dumnezeu care nu-l robeşte, ci îl iubeşte, deoarece a aflat har de la El. Atâta vreme cât avem în noi materia patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, aceasta are tărie împotriva noastră, tărie luată din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Duhului Sfânt, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu.

Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare, căci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului (lăcomia pântecelui), altele de mânie (furia) şi altele care ţin de cugetare (viclenia ca sursă a tuturor patimilor rele). Plăcerea este rodul poftei, furia, al iuţimii, iar răutatea, al pizmei. Dacă toată aplecarea sufletului care păcătuieşte, mişcată în chip necuvenit, nimiceşte rodul ostenelii lui printr-o plăcere scurtă, dimpotrivă tot sufletul care se curăţeşte de obişnuinţa şi de aplecarea rea îşi prelungeşte ostenelile într-o plăcere şi bucurie îndelungată. O plăcere înăbuşă altă plăcere şi îndulceşte durerea născută din plăcere. Plăcerea este vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este şi povara grijilor pământeşti, de care îngreuindu-se mintea pătimaşă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii. Ceea ce trece de la sufletul ce se bucură duhovniceşte la trup, chiar dacă se întâmplă să lucreze în trup, este duhovnicesc. Căci plăcerea, trecând de la trup la minte, o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce este mai bun, ci transmiţându-i mai vârtos aceluia ceea ce este mai rău, încât omul întreg este numit din pricina ei „trup”, potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecaţi prin mânia lui Dumnezeu, că „nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sunt trupuri” (Facerea 6, 3). Dar, tot aşa, plăcerea duhovnicească, care începând de la minte trece la trup, nestricându-se prin participarea la trup, preschimbă trupul şi-l face duhovnicesc. Trupul leapădă în acest caz poftele trupeşti cele rele şi nu mai atrage în jos sufletul, ci este dus în sus împreună cu el. Iar plăcerea duhovnicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Ce se naşte din Duh, duh este.” (Ioan 3, 6). Dar, toate acestea sunt vădite numai prin experienţă. An binecuvântat!

(ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, Sursa: http://www.arhiepiscopiasucevei.ro/)