Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina – Confuzia înţelegerii vieţii

Bogatul confundă viaţa ca biologie cu viaţa ca veşnicie.

Cartea Facerii, cap. I: ”Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” – şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său - ... A luat Dumnezeu ţărână şi l-a plămădit pe om şi a suflat asupra lui suflare de viaţă. Şi s-a făcut omul suflet viu...

Sufletul este fărâmă de dumnezeire. Nu se hrăneşte şi nu se desfătează real cu mâncare, băutură, distracţie şi confort, ci cu dragoste, cu bunătate şi cu comuniunea ce se naşte din acestea, în părtăşie cu Dumnezeu şi cu semenii creaţi după acelaşi Chip.

Trupul este legat de materie şi odată cu căderea în păcat devine muritor, contingent şi în strânsă relaţie cu valorile ce dau aparentă substanţă materialităţii. Rămânem legaţi de trecerea constantă a timpului, orientaţi după repere temporale: zămislire – o clipă, creştere în pântecele mamei – 9 luni, naştere – minute sau ore, copilărie – până la 10-12 ani, adolescenţa - până la 18-19 ani, tinereţea – până la 30, maturitate – până spre 60 de ani, bătrâneţea – cât îngăduie Dumnezeu.

Trupul are limite ale dimensiunilor, puterilor fizice, capacităţilor intelectuale, toate raportate şi aplicabile la materie, în vreme ce sufletul se conectează la calităţile/virtuţile date de Chipul lui Dumnezeu: Raţiune, Voinţă şi Sentimente.

Scopul trecerii pe pământ este pregătirea pentru veşnicie, pentru Împărăţia lui Dumnezeu când ne împărtăşim din plinătatea tuturor celor pe care Creatorul ni le-a pregătit de la facerea lumii şi pe care le-am pierdut prin greşita folosinţă a darurilor divine.

Păcatul întunecă în om chiar reflexia dumnezeirii şi căpătăm o imagine deformată a realităţii la care eram chemaţi. Noi trebuia să ajungem la Asemănarea cu Dumnezeu, dar nu prin uzurpare, pe calea neascultării, a minciunii, a imposturii, ci prin ascultare, buna folosinţă a gândirii, cuviincioasa şi dreapta folosinţă a celor puse la dispoziţie, dreaptă guvernare a restului Creaţiei dată omului spre stăpânire.

Voinţa trebuia să fie puterea principală ce să mişte gândirea la cele înalte, energia lucrătoare în mandatul de stăpânitori, să ne ajuta să ţinem calea cea dreaptă.

Iubirea ne-a fost dată ca expresie a dumnezeirii: împreună lucrare liberă şi personală fără urmă de egoism sau răutate. Eu şi tu trebuia transformat în NOI. Ce am făcut?

Neascultare de singura poruncă limitativă care de fapt nici nu era o îngrădire ci felul de ne feri de experimentarea răului. În pomul cunoştinţei nu era doar binele ci şi răul, apărut înainte prin căderea celorlalte fiinţe raţionale create: îngerii. Însuşi Mântuitorul, dând de altfel indirect mărturia dumnezeirii Sale, spune ”Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10,18). Cine şi când putea să vadă real acest eveniment dacă nu Dumnezeu Însuşi? 

Uzurpare conştientă pentru că am cedat îndemnului de a fi ”asemenea lui Dumnezeu”. Iată! Am ţintit greşit la prima încercare adevărată. Asemănarea nu este identificare, ci o reflexie care în acest caz se dovedeşte pe de-a dreptul deformată, hidoasă. Iubirea se transformă imediat: ”Atunci amândurora li s'au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-se prin rai în boarea amurgului; şi de la faţa Domnului Dumnezeu s'au ascuns Adam şi femeia sa printre pomii raiului. Iar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe Adam şi i-a zis: "Adame, unde eşti?" Acesta a zis: "Glasul Tău l-am auzit purtându-se prin rai şi m'am temut, pentru că sunt gol, şi m'am ascuns". Şi i-a zis Dumnezeu: "Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care Eu ţi-am poruncit să nu mănânci?" (Facere 1, 7-10). Iubirea primeşte pata ruşinii, a sfielii, a înţelegerii că suntem atât de diferiţi că trebuie să ne acoperim, să ne ascundem chiar de noi înşine deşi prin felul în care am fost creaţi suntem ”un singur trup pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă” cf. Facere 2, 24.

Fuga de la faţa Domnului, căci de aici se porneşte îndepărtarea de modelul primordial. Lipsa comuniunii se exprimă întotdeauna prin separaţie. Ceea ce vede omul acum îl sperie şi îl face să nu mai vrea să vadă această imagine. Astfel alege cea mai facilă, dar şi cea mai laşă soluţie.

Frica devine modul în care se exprimă respectul. Nu mai este iubire, ascultare, împreună lucrare, obiective comune.

Tema aceasta este reinterpretată prin pilda de faţă. Pentru că omul nostru, de altfel bun chivernisitor al darurilor lui Dumnezeu, greşeşte ţelul. A folosit în beneficiul său tot ce are la dispoziţie. Bogăţia sa provine desigur din isteţime (raţiune), din muncă (voinţă), din aplecarea atentă asupra ţarinilor sale, asupra lucrătorilor (iubire). Dar nu a înţeles că acestea trebuiau să slujească întregii sale fiinţe prin împărtăşirea cu semenii, prin mulţumire smerită faţă de Cel care toate le-a dăruit. Nu a înţeles că este doar un administrator vremelnic şi nu stăpânul adevărat. Confuzia sufletului cu trupul i se dovedeşte fatală.

Omul contemporan este expus la aceeaşi ispită de a se confunda pe sine cu Dumnezeu, de a-şi identifica prin materie bucuriile spirituale.

Pr. Dr. Gheorghe Florin Hostiuc

Biserica Sf. Gheorghe - Mirăuţi