Dincolo de siguranţă şi frică

De obicei, sub presiunea stresului cotidian uităm să zăbovim fie şi preţ de-o clipă şi să cugetăm asupra existenţei noastre, să luăm aminte prin ce anume ne caracterizăm şi, în consecinţă, dacă mergem pe o cale bună sau nu. Întrucât, doar puţin dacă am reflecta, am observa că societatea modernă excelează prin căutarea, uneori cu obstinaţie, a siguranţei personale şi prin extensie a asigurărilor, atât la nivel individual, cât şi la nivelul larg al comunităţilor şi chiar al ţărilor. Dar ceea ce este cu adevărat demn de remarcat în această goană după siguranţa vieţii cotidiene, care a devenit normă a societăţii actuale, constituie faptul că, cu cât s-au înmulţit asigurările omeneşti, pe orizontala existenţei, cu atât mai mult s-a uitat că, în mod tradiţional, principala asigurare a omului era credinţa sa în Dumnezeu. Adică, atunci când omul se simţea neputincios în a-şi mai asigura datele vieţii personale, familiale sau comunitare, se lăsa în voia lui Dumnezeu, punându-şi toată nădejdea în purtarea Lui de grijă. Iar această nădejde nu era niciodată înşelată! Însă, în momentul în care credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu a dispărut sau, mai rău, a devenit o noţiune formală, atunci, omul s-a umplut de frici, fobii şi angoase de toate felurile, pentru care ştiinţele psihologice moderne au alcătuit un adevărat catalog, ce se extinde necontenit.

Aşadar, astăzi trăim acest uimitor paradox în care cu cât oamenii îşi înmulţesc asigurările cu atât li se înmulţesc şi fricile, iar acest fapt a generat apariţia unui soi special de frică, ca un fel de rezultantă, care este frica existenţială de ceea ce va urma să se întâmple. Însă aici se pot distinge vădite semne eshatologice, vestitoare de viitoare transformări radicale în viaţa oamenilor, după cum însuşi Mântuitorul a prorocit:

„Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă” (Luca 21, 26-27).

Poate că nu întâmplător şi stareţul Anatolie cel tânăr de la Optina a alcătuit, în anul antihristicei Revoluţii bolşevice din Rusia, următoarea rugăciune în care există o interesantă raportare la frică:

„Izbăveşte-mă, Doamne, de ademenirea antihristului celui rău şi fără frică de Dumnezeu, şi scapă-mă de mrejele lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, tăria şi bărbăţia mărturisirii puternice a Sfântului Tău Nume, ca să nu mă depărtez, nici să mă lepăd din pricina fricii diavoleşti de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică. Ci dă-mi mie, Doamne, ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi cruţă-mă pe mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi! Amin.”

În final, ar trebui subliniat cu tărie că, în ciuda tuturor nenorocirilor, viaţa creştinului nu este în nici o situaţie fără nădejde. Sfinţii Părinţi au învăţat, într-un glas, că leacul tuturor fricilor omeneşti, care au o origine pătimaşă şi în ultimă instanţă diavolească, este frica de Dumnezeu, care nu este propriu-zis o frică, ci o teamă de a nu-L pierde prin păcatele noastre; este, aşadar, simţământul unei legături de dragoste, pe care te temi s-o pierzi, pentru că în afara acesteia nu există nimic vrednic de om sau, mai exact spus, în afara acestei relaţii nu există nimic.

(Nicuşor Deciu, Ziarul Lumina)