Câte patimi, atâta lipsă de integritate

„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte, atât de cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.” (Duminica a 5-a după Rusalii  -  Matei 8, 28-34; 9, 1)

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

Evanghelia după Sfântul Apostol Matei ne prezintă imediat după capitolele 5-7, dedicate Predicii de pe munte, o serie de pericope focalizate în special pe vindecări (8, 1-9, 38), culminând în capitolul 10 cu chemarea Apostolilor şi trimiterea lor la propovăduire „către oile pierdute ale casei lui Israel”. În această primă misiune încredinţată Apostolilor, mandatul slujirii lor trebuia să fie legat de tămăduirea bolnavilor, curăţirea leproşilor şi de eliberarea celor demonizaţi de sub autoritatea puterilor cereşti căzute. În acest context, pericopa din Duminica a 5-a după Rusalii, a Vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (Matei 8, 28-34), ne aduce aminte de puterea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi anume că ea a descins pe pământ pentru a nimici lucrările diavolului şi de a-l elibera pe om de sub autoritatea acestuia.

Mântuitorul Iisus le porun­ceşte Apostolilor să treacă pe celălalt mal, în partea estică a Tiberiadei, în Trachonitida, învă­ţându-i că slujirea lor trebuie să fie totală şi radicală, iar în acest sens, nici măcar cele mai sacre îndatoriri faţă de familie nu ar trebui să-i întoarcă sau să îi întârzie din slujirea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 8, 18-22). În episodul trecerii mării Galileii este evidenţiată dumnezeirea lui Iisus Hristos, Căruia I se supun până şi „vânturile şi marea”, la fel cum în Psalmul 106 este descrisă supunerea lor sub autoritatea lui Dumnezeu: „El a poruncit furtunii, şi ea s-a făcut adiere şi valurile ei au tăcut” (Ps. 106, 29).

Dumnezeirea lui Hristos, o evidenţă pentru demoni, nu pentru toţi gadarenii

Mirarea, uimirea ucenicilor - deşi Sfântul Evanghelist Matei lărgeşte sfera auditoriului prin redarea termenului „oameni” - în faţa acestei revelări, cu toate că ne focalizează atenţia pe autoritatea Mântuitorului Iisus, subliniază în acelaşi timp şi conştiinţa puterilor cereşti căzute în faţa apropierii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale.

 Corabia a ajuns de cealaltă parte a Mării Galileii, în ţinutul gadarenilor, populat în special de păgâni. Iisus, „întâmpinat” de doi oameni - ale căror suflete şi trupuri erau stăpânite, posedate de demoni - şi de o turmă de porci, îi vindecă pe cei doi demonizaţi cu preţul întregii turme de porci, un preţ imens pentru un sat sărac. Sfântul Evanghelist Marcu afirmă că „erau ca la două mii şde porciţ” (5, 13).

Pericopa Evangheliei se focalizează pe două reacţii faţă de prezenţa dumnezeirii Mântuitorului: pe răspunsul duhurilor căzute şi pe cel al locuitorilor gadareni. Duhurile căzute recunosc dumnezeirea şi autoritatea Mântuitorului: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (29). Iisus este numit Fiul lui Dumnezeu, iar acest accent este subliniat de întregul capitol 8 din Evanghelia după Matei. Cuvintele demonilor scot la lumină o anumită cunoaş­tere a iconomiei lui Dumnezeu de către duhurile căzute. Această primă venire a lui Hristos nu avea în vedere judecarea şi alungarea definitivă în Adânc a acestora. Cu toate acestea, duhurile căzute recunosc că o astfel de vreme este hotărâtă de Dumnezeu şi va veni peste ele. Iar Cel prin care se va face o astfel de Judecată este tot Mântuitorul şi Domnul Iisus Hristos. El po­runceşte nu numai vânturilor şi valurilor, ci şi lumii spirituale.

Recunoaşterea dumnezeirii şi autorităţii Mântuitorului este în continuare subliniată de rugămintea duhurilor căzute. Îna­inte de venirea lui Iisus, demo­nizaţii erau „foarte cumpliţi” - ne spune Sfântul Evanghelist Matei -, „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Acum,  însă, toată această putere demonică pare resemnată şi ascultătoare: „Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci»”. Mântuitorul Iisus avea să decidă ce vor trebui să facă duhurile căzute şi, într-adevăr, ele nu au putut face nimic până când n-a venit încuviin­ţa­rea Sa: „El le-a zis: «Duceţi-vă»”. Pierirea turmei de porci în mare sub­liniază încă o dată scopul ultim pe care îl au întotdeauna duhurile răzvrătite: moartea.

Doi demonizaţi s-au vindecat, dar restul cetăţii rămâne sub stăpânirea celui rău

În contrast cu atitudinea şi reacţia demonilor, Sfântul Evanghelist Matei ne prezintă reacţia gadarenilor: „Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Demonii şi-au atins scopul. Aparent au pierdut de sub autoritatea lor pe cei doi îndrăciţi, dar au prins în mreaja lor satul întreg. Pentru gadareni, a-L ruga pe Mântuitorul să plece din hotarele lor însemna respingerea singurei moda­lităţi pregătite de Dumnezeu pentru înfrângerea puterii împărăţiei întunericului.

Citind pericopa, ne aflăm în faţa a două rugăminţi adresate Mântuitorului. Pe de o parte, demonii Îl roagă să nu-i chinuiască înainte de vreme, iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „…să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8, 31), iar pe de altă parte, prin respingerea Mântuitorului, gadarenii Îi cer, în mod indirect, tocmai acelaşi lucru: să îi lase neeliberaţi, nevindecaţi şi să meargă şi ei „în adânc”. Dacă respingerea Mântuitorului avea să rămână permanent în inima lor, întregul sat urma să aibă ca destin final Adâncul. Din această pricină, Mântuitorul Iisus, în capitolul 25 al Evangheliei după Matei, prin scena judecăţii finale din ceasul de care demonii se tem acum, le zice celor care Îi refuză autoritatea şi dumnezeirea Sa: „Duceţi-vă de la Mine, bleste­maţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!” (Mat. 25, 41). Mântuitorul Iisus îi avertizase deja pe ascultătorii Săi de acest pericol: „Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Care este motivul pentru care se vor întâmpla acestea? Din pricina atitudinii lor de respingere a Mântuitorului şi Domnului Iisus.

Cine nu preferă Împărăţia cerurilor altor bunuri nu e liber

Respingerea Mântuitorului din pricina pagubei materiale provocate dovedeşte o totală răsturnare în sistemul de valori al omului. Orice dependenţă, ataşa­ment fie de ceva material, fie de orice relaţie, fie de visurile şi planurile noastre, nu ne oferă libertate. Dimpotrivă, ne ţine închişi, tensionaţi, frânţi în exact lucrurile de care suntem ataşaţi. În acest context, Iisus Hristos ne aduce aminte şi nouă adevărul pe care l-a spus ucenicilor: Acela care nu găseşte în Mântuitorul Iisus comoara pentru care este gata să vândă tot ce are ca s-o păstreze nu a găsit Împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 13, 44).

Ai curajul să renunţi la ataşa­mentele tale pentru a te bucura de binecuvântarea lucrării harului Împărăţiei lui Dumnezeu?

(Diac. Lect. Univ. Dr. Nicolae-Olimpiu Benea, Sursa: Ziarul Lumina)