Fiziologii ieşene şi răsunetul lor în ziua de azi

O cetate, prin ceea ce reprezintă aceasta în conştiinţa ţării sau a  lumii, este rodul lucrării vieţuitorilor ei. Se petrece întocmai pretutindeni. E întru totul valabil şi pentru Iaşi. Şi în bune, şi în rele pri­vinţe, Iaşii sunt fructul strădaniilor şi faptelor ieşenilor de-a lungul secularei existenţe. Locuitorii ora­şului de pe cele şapte coline n-au fost doar cei născuţi în acest topos. Mulţi au venit din toate zările românităţii, din multe părţi ale universului. Au fost atraşi de mirabila aşezare nu ca fluturii spre lumină, ci s-au îndreptat spre Iaşi ca însetaţii care aud şopotul izvorului ce le-ar putea potoli setea. Aici, sosind şi statornicindu-se, nu doar au sorbit apa ce le astâmpăra arşiţa, ci li s-a dăruit hrana vieţii, merindea spirituală, mai ales. Studiind în Iaşi, la şcoli înalte, s-au construit ca oameni folositori ţării lor. Unii au rămas în Iaşi după încheierea studiilor ca să dea cetăţii ce-i formase măsura creativităţii lor, sporind astfel faima Iaşilor de centru primordial al intelighenţiei naţionale. Alţii dintre cei trecuţi prin academiile ieşene au părăsit istorica urbe şi s-au întors fie la izvoare, fie în alte locuri unde era nevoie de învăţătura lor. Acolo unde se aflau aceşti fii spirituali ai Iaşilor purtau în suflet bobul de mărgăritar dăruit de cetatea neuitatelor ucenicii.

Ieşenii, ieşiţi din huma locului, ori pogorâţi aici de aiurea, au un fel al lor de a fi care-i de­fineşte şi-i particularizează în comunitatea românească şi in­ter­naţională. Odată cuprinşi în plasma de spiritualitate a târgului celest, se alcătuiesc ca un soi anume de pământeni. Cli­şeele de toată mâna, care circulă pe seama lor, îi cataloghează greoi, somnolenţi, în viziunea celor mai aspri, paseişti, ori visători, cum îi dezmiardă condescendent cei binevoitori. Lentoarea poate le este caracteristică uneori, dar e urmarea acelui spirit critic, descris de „Magul” Ibrăileanu. Reacţia mai puţin rapidă nu-i cu nici un chip inacţiune. Ieşenii sunt ziditori de vocaţie. Altfel cum s-ar fi să­vârşit atâtea şi atâtea dintre faptele de seamă din istoria acestei ţări, unele care i-au marcat decisiv destinul, în această istorică cetate a românilor.

Iaşii sunt opera ieşenilor, potrivit remarcilor subtile şi pertinente ale lui N.I. Popa, rafinatul cărturar filofrancez, ilustră figură a Universităţii ieşene. Într-un memorabil articol din 1933, intitulat „Fiziologia ieşeanului”, reputatul comparatist subliniază că ieşenii se disting printr-o „aris­tocraţie morală şi intelectuală”. Dar semnatarul acestor pătrunzătoare însemnări se întreabă cu îndreptăţire dacă „oare mai are ieşeanul conştiinţa acestor daruri”. Privind fiziologiile ie­şenilor de azi, eşti tentat să crezi că destui dintre locuitorii cetăţii nu mai au conştiinţa aris­tocraţiei şi a nobilei lor des­cen­denţe.

Percepţia de loc ales o aveau odinioară mulţi dintre ieşeni, dar în egală măsură şi românii din tot cuprinsul naţional, şi nu în ultimul rând marile noastre spirite. E pilduitoare în acest sens o notaţie a uneia dintre persona­lităţile emblematice ale culturii româneşti şi universale, pe care am regăsit-o zile acestea, des­chi­zând după amar de vreme una dintre tulburătoarele sale cărţi. Mă refer la nişte rânduri din volumul al doilea al „Jurnalului” lui Mircea Eliade. Istoricul religiilor consemnează în 8 iulie 1972: „Extraordinar de frumos. Toată dimineaţa citesc cores­pondenţa adunată. Amintiri: verile tinereţii mele la Bucureşti, pe Carpaţi, în Delta Dunării. Dar mai ales mă obsedează o frază a lui Ionel Teodoreanu (prin 1928?), «Sunt nişte nopţi de vară la Iaşi!» Rămâneau - el, soţia, Ibrăileanu, alţi prieteni - până foarte târziu în curte, bând cafele, discutând. Revăd parcă şi imaginile pe care le avea Ionel Teodoreanu, cum sub bătaia lunii casele deveneau de cretă, apoi de argint. (Aşa cum am văzut şi eu de atâtea ori la Calcutta, la Jaipur, la Fatehpur Sikri). Dar mă întreb de ce mă obsedează fraza lui Ionel Teodoreanu, de mi-o repet? Cunosc prea puţin Iaşul şi nu am petrecut nici o dată, acolo, o noapte de vară. Să fie oare, remediabila părere de rău că n-am cunoscut unul din locurile sfinte ale culturii româ­neşti, Iaşul lui Creangă şi Eminescu, al Junimii, al «Vieţii Româneşti?»”

Aşadar, pe Mircea Eliade îl încerca părerea de rău de a nu fi trăit vraja unei nopţi de vară la Iaşi şi de a nu fi ştiut mai profund istoria cetăţii. Citeam rândurile sale şi parcă conştien­tizam că nici eu nu m-am bucurat pe cât ar fi meritat de farmecul nop­ţilor fără de pereche de la Iaşi, de acele ceasuri noptatice când luna văruieşte pereţi de case bătrâne, poleieşte cu argint uliţe troienite de timp şi înveşmân­tează în straie de caş­mir dealurile unduind legănat. Cred că nu numai mie mi s-a întâmplat asta. E tot conse­cinţa pierderii acelor „fiziologii ie­şene”, invocate de N.I. Popa. A dispărut climatul prielnic degustării unor asemenea desfătătoare clipe. Câţi dintre ieşeni întârzie azi după miezul nopţii într-o grădină, pe un cerdac, duşi pe valurile medita­ţiei şi contemplaţiei sub cernerea mătăsoasă a pulberilor lunare? Ne lăsăm robiţi de televizor, de internet, cu tot alaiul lui concen­traţionar de reţele. O, cât de mult ne-am depărtat de cele ale firii, de puritatea obârşiilor!

Iaşul cu nopţile lui de vară e la fel de atrăgător ca cel din vremea lui Ionel Teodoreanu. Ieşenii poate sunt alţii. De ei depinde regăsirea cărării pierdute. De ce n-ar pleca în căutarea acesteia, redobândind astfel şi „fiziologiile ieşene” de odinioară?

(Grigore Ilisei, Sursa: Ziarul Lumina)