Dragostea lui Dumnezeu ne cheamă neîncetat să ne întoarcem la El

Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește...”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.

Exemple de adevărată pocăință sunt nenumărate în întreaga istorie a Bisericii și în cele trei perioade ale sale, în cea dinainte de Lege, un exemplu grăitor îl constituie Iov, care spune următoarele cuvinte vrednice de notat: „Și dacă păcătuind fără să vreau, mi-am ascuns păcatul, căci nu m-am sfiit de mulțime numeroasă ca să mărturisesc înaintea lor”[1]. În perioada Legii, un loc special îl deține David, a cărui roadă a pocăinței o constituie vestitul Psalm 50 în care se descrie în mod unic adevăratul cuget al celui ce se pocăiește. Cât privește perioada Noului Testament, să ne amintim tâlharul, desfrânata, fiul risipitor, vameșul.

Marele har și dar al pocăinței nu este dat simplu și formal omului, ci este un dar mișcat de Dumnezeu, pentru întărirea păcătosului și mântuirea lui, după cum reiese din textele profetice ale Vechiului Testament, care îl mișcă pe Israel la pocăință încât cineva se minunează de stăruința cu care dragostea dumnezeiască cheamă neîncetat la întoarcere și la pocăință pe păcătos, până la a-l asigura cu jurământ că Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”.

(Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1] Iov, 31, 34.