Mircea Radu IACOBAN

Trei mari amărăciuni una după alta, dar cu semnificaţii net diferite, în grădina sportului românesc: Halep, FCSB, CFR Cluj. În tenis (nu mă refer, desigur, la proba de dublu) fiecare trăieşte şi moare singur. Un om = un om, performanţa ţine şi de bioritmul fiecăruia, şi de starea psihică şi, mai ales la feminin, de starea fizică a momentului, de cine ştie ce ignorat factor deturnant, de-o nebănuită inhibare fatală, de-o misterioasă poticnire în plan mental cu rădăcini generatoare unde te aştepţi mai puţin, începând cu răsuflarea apăsătoare a unui megapolis terifiant şi terminând cu un telefon care întârzie, ori cu jocul unui nouraş pe cer. Toţi avem parte de asemenea omeneşti căderi; nu ne dăm seama pentru că, de regulă, nu suntem atât de adânc implicaţi competiţional. De Kaia s-a mai auzit până acum şi, cu siguranţă, o să se mai audă, deşi vârsta nu prea pare să-i îngăduie viitoare lungă carieră în sportul alb. Dar despre Muchova, ce ştim? Cehoaica, realmente o... nimeni, tot la New York, a trimis-o brutal acasă pe Muguruza. Muchova era pe locul 202 WTA şi venise din calificări! În tenis, ce nu se poate când totul se poate? Simona este fragilă psihic şi-i poţi detecta starea momentului din gestică şi atitudinea în teren, mai ales la primirea serviciului. Când nu-şi mai ritmează apăsat şi agresiv mişcările din corp, ştii că-i pe cale să cedeze şi mai luptă... ca să fie. Propuneam cândva, tot în această rubrică, jocul de cuvinte Halley-Halep. Ca şi cometa Halley, care revine periodic pe firmament la fel de strălucitoare, şi Simona, care nu-i o maşină de tenis precum Serena, poate avea (şi are) perioade de regres, urmate de reîntoarceri decisive. Ceea, sunt sigur, se va petrece şi pe mai departe. Alt joc de cuvinte s-ar cuveni invocat acum: Help Halep! Simona, labilă psihic, trebuie ajutată să se fortifice mental. Probabil, prin intervenţia unui psiholog inspirat, dar şi prin contribuţia noastră, a celor ce-o iubim şi o preţuim, fiindcă au reînceput, pe net, să cobească contestatarii reduşi până acum la tăcere de excelenţa performanţelor primei rachete în lume. După eşecul de la New York, Simona trebuie înţeleasă şi încurajată, nicidecum huiduită! În fotbal, lucrurile stau altfel: ai 11 personalităţi pe gazon, plus rezervele, una-două pot prinde o zi neagră, dar ansamblul va funcţiona prin prestaţia celorlalte. Diferenţa între CFR Cluj şi FCSB constă în aceea că, desigur, clujenii pot mult mai mult decât au arătat-o în meciul cu amatorii din orăşelul cu 20.000 de locuitori Dudelange (8 dintre echipierii luxemburghezi joacă şi se antrenează în timpul liber îngăduit de patronii firmelor la care lucrează cuminţei zi de zi!), iar FCSB pur şi simplu nu poate mai mult – cel puţin deocamdată. Fotbalul românesc este parazitat de aventurism şi voluntarism, lipseşte flagrant construcţia răbdătoare şi înţeleaptă, perspectiva reducându-se la mătrăşirea antrenorilor şi la cârpirea echipei cu transferuri fanteziste. O mărturisire: niciodată nu mi-a plăcut CFR Cluj. Jocul ardelenilor pare cumva nefinisat, greoi, din topor, e întemeiat doar pe trudă, n-are strălucirea imaginativă şi explozivă pe care o presupune fotbalul modern. Cele întâmplate săptămâna trecută reprezintă un moment al adevărului: ăştia suntem, cu ăştia defilăm. Totuşi, echipa clujeană a fost cândva solidă şi performantă: ne place, nu ne place cum joacă, a izbutit să câştige campionatul – nu cumva fiindcă, în ţara orbilor, chiorul e împărat? Nu s-au fleoşcăit ardelenii chiar peste noapte, spre a izbuti cea mai ruşinoasă ispravă din toată istoria fotbalului românesc, ceva s-a întâmplat, s-a rupt, s-a dărâmat. În primul rând imaginea fotbalului nostru, în al doilea, mitul solidităţii clujenilor, ajunşi la discreţia cui n-ai crede. Soluţia: dăm afară antrenorul. Al câtelea? Și cui prodest? A greşit Conceiçao? Ce altă formulă de echipă putea alinia? Minuni nu putea face în patru săptămâni şi, de altfel, nici nu putea spera, fiind adus tot la modul pompieristic cum trebuie să plece. Gândim fotbalul de pe o zi pe alta, drept pentru care avem trecut, suntem asiguraţi că avem viitor, n-avem... prezent! Pur şi simplu mă îngrozeşte perspectiva imediată a Naţionalei. Nu va juca cu Dudelange, ci cu Muntenegrul lui Savici, apoi cu Serbia, în care evoluează un Milinkovici, cotat cu 110 milioane de euro pe piaţa transferurilor, Martici (40 de milioane), Mitrovici (30 de milioane), Kolarov, Tadici & comp. Dacă pierdem, ce vom face? Probabil, îl concediem pe Contra. Și ce se rezolvă, câtă vreme ne zbatem într-o criză de sistem şi-ntr-o cruntă penurie de valori datorată, evident, neputinţei aceluiaşi sistem? Rezolvăm prin naturalizarea lui Gnoehere? Asta-i salvarea fotbalului românesc? Pe pancarta instalată la locul decedatului stadion „Steaua” scrie cu litre maşcate „Șantier în lucru”. Culmea pleonasmului, fiindcă „şantier” înseamnă tocmai loc în care se lucrează. Adevărat, în România, pe şantiere ba se lucrează, ba nu. Da-i emblematic şi pentru starea fotbalului: dacă te iei după Burleanu, se trudeşte pe brânci; în fapt, cârpeli, improvizaţii, amatorism şi vorbăraie goală. Mai bine i-am naturaliza pe cei de la Dudelange, fiindcă toată lumea a văzut ce prost a jucat CFR, dar n-a observat cât de exact pasează amatorii luxemburghezi, cât de virili sunt şi cât de eficienţi la deposedări şi la finalizare...Uh, vară şi fum!