„Arta de a educa sufletul copilului”

Metodele de educare a copiilor în lumea antică apar într‑o formă relativ sistematizată în omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur. Aici regăsim sfaturi, îndemnuri şi exemple care uimesc prin profunzimea lor. Desigur, în perioada modernă, lucrurile s‑au mai schimbat, dar, din nefericire, accentul pus pe saturarea psihică a copiilor cu informaţii a condus la o minimalizare a dezvoltării comportamentale benefice a acestora. Aşadar, este un prilej potrivit să analizăm cum pot să fie îmbunătăţite metodele pedagogice prin educaţia duhovnicească a Bisericii.

Până la începutul secolului XX, Biserica a susţinut o mare parte din şcolile existente, iar învăţătorii şi profesorii prezenţi în acestea erau adesea clerici. În mod clar, odată cu schimbarea sistemului de învă­ţământ, ponderea educării spirituale a copiilor a scăzut considerabil, ajungându‑se chiar la si­tuaţia de a fi exclusă complet, aşa cum s‑a întâmplat în perioada comunistă. Cu toate acestea, mulţi părinţi recunosc valabilitatea şi utilitatea orei de religie, dar şi a practicii mersului regulat la slujbe pentru propriii copii. Acest fapt este semnalat de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aici este pricina că nu ne îngrijim nici de mântuirea copiilor şi nici de mântuirea noastră. Avem numai un singur scop în viaţă: să ajungem cât mai bogaţi, să lăsăm copiilor avere; aceia, iarăşi altora, iar aceia, celor de după ei, ajungând nişte oameni care trec averile şi moşiile din mână în mână, dar nu stăpâni. Din pricina aceasta este atâta prostie în lume, din pricina aceasta socotim mai de puţin preţ pe copiii noştri decât pe robi […]. Dacă ai un catâr, mare îţi este grija să găseşti un vizitiu bun şi priceput; să nu fie crud, hoţ sau beţiv şi să‑şi cunoască meseria. Dar când e vorba să căutăm un pedagog pentru sufletul copilului nostru, îl luăm la întâmplare pe cel dintâi venit. Şi doar nu este o artă mai mare ca aceasta. Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a‑i forma mintea tânărului?” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a LIX‑a la Matei”, VII, în: Scrieri III. Omilii la Matei, PSB 23, EIBMBOR, 1994, pp. 694‑695). În concluzie, accentul pus pe studiu este unul foarte bun, pentru că avem nevoie ca propriii copii să fie instruiţi şi bine pregătiţi, dar, atât timp cât nu ne învăţăm copiii să se roage, atât timp cât nu îi împărtăşim şi nu îi ajutăm să progreseze spiritual, în realitate efortul nostru se poate risipi foarte repede.

Importanţa educaţiei spirituale

Sunt foarte mulţi copii buni la învăţătură, dar care nu se pot adapta la realitatea zilelor noastre şi care suferă derapaje psihologice, la fel cum sunt alţii, mai slabi la învăţătură, care se lasă prinşi în tentaţii precum drogurile, alcoolul sau o viaţă promiscuă. Toate acestea se nasc din lipsa legăturii cu Dumnezeu a copiilor. Acest fapt este, din nou, remarcat de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Trândăvia noastră este de vină dacă ajung nişte răi copiii noştri; pentru că nu le sădim dintru început, din fragedă vârstă, credinţa în suflet. Ne străduim să înveţe toată ştiinţa profană, să slujească în armată; şi pentru aceasta cheltuim bani, ne rugăm de prieteni, umblăm la unul şi la altul; dar ca să ajungă slăvit în faţa Împăratului îngerilor, nu spunem cuvânt! Îl lăsăm să se ducă des la teatru, dar nu‑l silim niciodată să vină la biserică. De vine o dată sau de două ori copilul la biserică, apoi vine aici de mântuială, la întâmplare şi în zadar, ca să se distreze. N‑ar trebui să fie aşa. Ci, după cum le cerem socoteală de lecţii când îi trimitem la şcoală, tot aşa şi când îi trimitem la biserică, dar mai bine zis, când îi ducem la biserică. N‑ar trebui să punem pe alţii să‑i ducă la biserică, ci noi înşine să‑i luăm de mână şi să‑i aducem aici şi să le cerem să ţină minte predica şi învăţătura ce o aud. Aşa, da, aşa ne va fi mai uşoară îndreptarea copiilor noştri” (Sf. Ioan Gură de Aur, „La cuvintele: «Văduva să nu fie înscrisă dacă are mai puţin de şaizeci de ani»; şi despre creşterea copiilor; şi despre milostenie”, 10, în: Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre tăria credinţei. Despre propovăduirea Evangheliei şi alte omilii, EIBMBOR, 2006, p. 361). Prin urmare, educaţia obişnuită trebuie însoţită şi de una spirituală, care să sprijine şi să conducă la profunzime sufletele copiilor.

Ce iubim mai mult: patimile sau virtuţile?

Unii părinţi îşi doresc să acorde copiilor şi o educaţie spirituală, dar, din nefericire, viaţa lor contrazice profund ceea ce încearcă să transmită mai departe. Nu putem să oferim copiilor doar exemple teoretice despre viaţa creştină, trebuie ca noi înşine să fim creştini cu adevărat, nu doar cu vorba. De aceea, dacă dorim ca şi copiii noştri să se roage, să se împăr­tăşească frecvent cu Sfintele Taine, să fie nu doar politicoşi, ci în mod real milostivi şi iubitori cu cei din jurul lor, atunci trebuie să facem ca părinţi aceleaşi lucruri. Mulţi părinţi se laudă cu reuşitele propriilor copii, dar ar trebuie să se străduiască şi ei să nu fie mai prejos: „Să nu ne mândrim cu copiii noştri buni, dacă nu avem şi noi virtutea lor, nici cu părinţii noştri vrednici, dacă nu avem şi noi purtarea lor. Se poate să nu fie tată cel care are copii şi să fie tată cel care n‑are copii. De aceea, Hristos, altădată, când o femeie I‑a spus: «Fericit este pântecele care te‑a purtat şi pieptul la care ai supt» (Luca 11, 27), nu i‑a spus: «Nu M‑a purtat pântecele!», nici: «Nu am supt la piept!», ci: «Cu adevărat fericiţi sunt cei care fac voia Tatălui Meu!» (Luca 11, 28). Vezi, dar, că Hristos, în toate împrejurările, nu tăgăduieşte înrudirea Sa de sânge, dar mai adaugă şi înrudirea prin virtute” (Sf. Ioan Gură de Aur, „Omilia a XLIV‑a la Matei”, II, în: Scrieri III…, p. 521). De multe ori, copiii îşi doresc să ducă o viaţă mai apropiată de Dumnezeu, iar părinţii lor, comportându‑se cu lipsă de înţe­lepciune, îi împiedică şi le creează multe greutăţi. Câteodată, tinerii îşi doresc să postească şi părinţii le ţin prelegeri despre folosul cărnii şi al lactatelor; alteori, îşi doresc să facă milostenie şi, iarăşi, părinţii se trezesc ţinând cuvântări despre prudenţa financiară. Când tinerii vor să meargă la biserică, părinţii încep să le spună că n‑au făcut curat, sau că n‑au gătit, sau că n‑au făcut altă treabă, în loc să aştepte cu puţină răbdare ca aceştia să se întoarcă şi să facă atunci ceea ce li se cere. Aceasta arată că părinţii îşi doresc să aibă copii cu care să se laude, dar nu neapărat copii virtuoşi. De aceea, părinţii îi pot afecta pe cei mici, propunându‑le mai mult slujirea patimilor, decât pe cea a virtuţilor creştine, tocmai din cauza neştiinţei lor în ceea ce priveşte Biserica.

(Ziarul Lumina)