Mircea Radu IACOBAN

Din totdeauna, tenisul a fost considerat un sport privilegiat, complet protejat de violenţe, spectaculos, dur şi elegant în acelaşi timp, cu stadioane frecventate de un public cât de cât educat şi cu reguli stricte ce acţionează şi în spaţiul tribunelor, nu doar în câmpul de joc. Cei care le încalcă flagrant şi cât se poate de regretabil sunt, din păcate, românaşii noştri, taman atunci când, minune, o conaţională unanim preţuită izbuteşte să se menţină de aproape un an întreg pe locul I în lume. Adică, exact în momentul în care toţi ochii sunt îndreptaţi admirativ către tenisul dintr-o ţară mică, devenit concurenţial în competiţia cu marile şi tradiţionalele puteri ale sportului alb.

Ilie Năstase a dat cândva tonul, dar, din fericire (dacă putem spune aşa), nu în văzul lumii, ci în spaţiul închis al vestiarelor – cu cunoscutele consecinţe. L-a urmat cumva năstruşnica Buzărnescu, numai că autoimprecaţiile suduite în română sunt oarecum scuzabile, câtă vreme le puteau înţelege doar românii din tribune. Mai treacă-meargă! A urmat nefericita întâmplare de la Montreal, unde nu numai că s-au strigat, dar s-au şi afişat traduse (!) înjurături extrem de vulgare, ce au izbutit să murdărească politic un spaţiu prezervat prin îndelungă tradiţie doar unui sport al eleganţei şi bunei-cuviinţe. Ceea ce a izbutit să-l oripileze până şi pe Năstase (!) deloc îngeraş într-ale înjurăturilor de Ferentari!

Simona s-a simţit datoare să replice decent, tot în limba română, ceea a trezit o oarbă furie contestatară. Citind comentariile de pe internet veţi afla că Halep este acum o „comunistă ordinară” şi-atât! Tonul mizeriilor l-a dat dl Cârneală, care, astfel, „vrea să-şi ia ţara înapoi”. Nu cred că se gândeşte să aducă România peste ocean (n-ar fi chiar rău, dacă geografia ar îngădui-o) unde vieţuieşte de peste 20 de ani, şi-a întemeiat o familie cu o soţie canadiană şi a dat naştere celor doi fii cetăţeni canadieni. Nici că ar avea de gând să se întoarcă acasă, pentru a pune cumva umărul la renaşterea unei Românii care se afundă în marasm şi care, desigur, merită o soartă mai bună. Şi nici că ştie cu adevărat şi în amănunţime ce se întâmplă zi de zi în (fost) bine-cuvântatul „spaţiu mioritic”.

Fără îndoială că are dreptul legitim la opiniile sale, numai că nu pornografia salvează România (mă-ntreb dacă pe plăcuţa de înmatriculare a şoferului indignat ar fi fost scris – iertare, o fac doar pentru necesitatea demonstraţiei – „muie Klaus”, tot „protest politic îndreptăţit” s-ar fi considerat?). Începem să ne pierdem cumpătul de tot: când se virează abrupt către oribilă vulgaritate, s-ar cuveni să ne amintim spusele lui Eminescu. Care, cum consemnam cu alt prilej, ca tot omul, mai scăpa şi el câte o înjurătură, dar blajin, necontondent, cu o anume inocenţă izvorâtă dintr-un ocean de bună-cuviinţă. Unica lui imprecaţie era „tu-i neamul nevoii!” (ce actuală şi acum!). Niciodată mai mult, mai apăsat, mai strident, mai iconoclast, mai vulgar, chiar în perioadele de întunecare. Eminescu detesta „sudalma – lucrarea cea mai uşoară a minţii omeneşti” şi taxa cu severitate violenţa de limbaj, arătându-i motivaţiile ascunse: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poţi întâmpina nimic, laşi obiectul discuţiei cu totul la o parte...”

Nu ştiu cât de tari şi de irefutabile ar fi argumentele părţii adverse, n-aş zice că mă conving până la capăt, dar începem să cocoţăm pornografia pe baricade – s-o aducem şi-n lumea civilizată a tenisului? Ne înjosim prin noi înşine! Mai îngrijorătoare decât toate sunt postările indignate de pe internet, unde, după o victorie extrem de trudnică şi de preţioasă, învingătoarea de la Montreal, „comunista Halep”, a devenit oaie neagră pentru o mulţime de postaci care scriu prost gramatical, dar înjură cu voluptate şi cum nu se poate mai bine. A existat, în România, fie că se recunoaşte, fie că nu, o rezistenţă prin cultură. Se pare că a venit vremea rezistenţei acerbe la incultură.