Ana Comnena sau durerea ambiţiei neconsolate

Părinţii au tot timpul aşteptări de la copiii lor. Este un fapt firesc care le demonstrează continuitatea familiei pe care au întemeiat-o împreună şi a moşte­nirii spirituale, culturale şi, în unele cazuri, financiare, pe care copilul o va prelua şi, în teorie, o va îmbogăţi la rândul lui cu propriile realizări. Nu este nimic rău în a avea aşteptări realiste de la urmaşii tăi, în deplină con­cordanţă cu firea acestora, cu realele lor calităţi, nu cu cele pe care ţi-ar plăcea să le aibă, însă o problemă reală apare atunci când ai aşteptări mult peste ceea ce copilul poate spera că va obţi­ne ca rezultate pe viitor. Gre­şeala fundamentală – care pune punctul final pe dezastrul de mai târziu, adică acea zi când copilul s-a maturizat şi ştie în sinea lui că nu va împlini aceste aşteptări – este să îl ambiţionezi de mic spre un scop nerealist. Un astfel de caz este şi cel al Anei Comnena, fiica împăratului Alexios I Comnenul (1081-1118).

Ana Comnena a fost rodul unei căsătorii „de alianţă” între Alexios I Comnenul şi Irina Dukas. Dukaşii şi Comnenii, familii aristocratice de înalt rang, fuseseră adesea în conflict, iar ura reciprocă le împiedicaseră să obţină rezultate politice semnificative. Însă, odată cu această căsătorie, cele două familii au învăţat să coabiteze, obţinând puterea supremă în Bizanţ prin înscăunarea lui Alexios I. Încă de mică, Ana Comnena a fost considerată drept urmaşa de drept a lui Alexios I, cel puţin până la naşterea fratelui ei, viitorul împărat Ioan al II-lea Comnenul. Aşa cum se întâmplă în multe căsnicii unde soţii nu se potrivesc prea mult, Irina Dukas se regăsea mai mult în fiica ei, iar Alexios I Comnenul, în fiul său. Ana Comnena a visat, aşa­dar, încă de mică la faptul că, într-o zi, va ocupa ea însăşi tronul Imperiului Bizantin. Însă, după moartea tatălui său, tronul a intrat în stăpânirea fratelui ei mai mic, atât spre disperarea şi supărarea ei, cât şi, surprinzător, a mamei sale. Irina Dukas s-a consolat până la urmă cu faptul că, deşi Ana nu a ajuns pe tron, totuşi acolo se află un alt copil al ei. Fiica ei însă a trăit toată viaţa această perpetuă dezamăgire de a nu fi ocupat ea însăşi cel mai înalt loc în imperiu. Aşa cum mărturiseşte ea însăşi: „Lacrimile izbucnesc înaintea cuvintelor, mă tulbur vorbind şi înşi­rându-i pe cei nerecunoscători, dar îmi stăpânesc limba şi inima care mi se zbate şi îmi spun fără încetare aceste vorbe ale poetului: «Îndură, o, inima mea; ai îndurat şi altele, mai rele» (cf. Odiseea 20, 18)” (Ana Comnena, Alexiada, vol. II, trad. de Marina Marinescu, pref., tabel cronologic şi note de Nicolae-Şerban Tana­şoca, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 269).

Ratarea unei ambiţii, descoperirea unei noi vocaţii

Totuşi, Anei Comnena i se cuvin şi multe cuvinte de laudă. Spre deosebire de majoritatea copiilor care nu-şi împlinesc ambi­ţiile pe care părinţii le-au sădit încă din copilărie în ei, Ana s-a reorientat către o altă carieră, şi anume cea literară, chiar dacă această dezamăgire a marcat-o sufleteşte. A fost prima femeie din Imperiul Bizantin care a scris o cronică istorică. Intitulată Alexiada, aceasta prezintă istoria domniei tatălui ei, la care a ţinut foarte mult şi pe care l-a iubit necondiţionat, chiar dacă acesta nu a ales-o ca urmaşă la tron. Cultura ei deosebită, dublată de o inteligenţă remarcabilă şi un stil ales, a consacrat-o ca un nume important în istoria Imperiului Bizantin. Istoricul francez Charles Diehl spunea: „Ambiţia umple jumătate din viaţa ei; literatura consolă restul, de altfel destul de imperfect, căci decep­ţ­iile şi pizma o făcură profund nefericită. Şi tocmai această trăsătură formează originalitatea şi interesul figurii Anei Comnena, de a fi fost, în acelaşi timp, în Bizanţul complex în care a trăit, o femeie politică şi o femeie de litere” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 2, trad. de Ileana Zara, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1969, pp. 87-88).

Subiectul asupra căruia ar trebui să medităm este dacă nu cumva cerem mult prea mult de la copiii noştri şi, din dragoste faţă de ei, nu mai reuşim să-i cunoaştem aşa cum sunt de fapt. Ana Comnena a suferit toată viaţa ei de pe urma aşteptărilor nerealiste ale Irinei Dukas, mama ei. Însă faptul că ai o anumită ambiţie în vederea atingerii unui scop nu înseamnă şi că dispui de vocaţia necesară pentru a te folosi de rezultatul final. De aceea, să învăţăm ceva din exemplul Anei Comnena: dacă nu poţi împărăţi ierarhic, nu te întrista, învaţă să împărăţeşti măcar peste propriile patimi şi caută voca­ţia ta reală. Ambiţia şi vocaţia sunt două elemente total diferite...

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)