Doru POPOVICI

Cei care citiţi cu regularitate această rubrică, dar şi de multă vreme, poate vă amintiţi că în anii trecuţi am făcut mişto în nenumărate rânduri de accidentările Simonei Halep pe care le consideram doar nişte alibiuri pe care ea şi le construia atunci când pierdea, adesea ruşinos şi aproape exclusiv pe fond nervos, nu pe joc. Avea un soi de evadări în decor, tocmai când îţi era lumea mai dragă, iar ei victoria mai aproape. I se stricau, pe rând sau mai multe deodată, când cotul, când Achiluţul, când umărul ori omoplaţii. De gleznă, ce să mai vorbim! Stricăciunea majoră însă, e clar, era la neuron. După ceva vreme, Simona a început să se dreagă: ieşirile nervos-ţâfnoase s-au rărit, ba chiar parcă au dispărut cu totul, Achiluţul nu s-a mai stricat atât de frecvent, cotul şi umărul s-au dres şi ele odată cu îmbunătăţirea clară a primului serviciu, iar glezna, chiar şi niţeluş răsucită din când în când, a început să reziste. A fost de altfel momentul în care a început cu adevărat ascensiunea Simonei, şi când eu am hotărât să reîncep să scriu despre ea, după ce mai înainte cu ceva vreme decisesem să nu o mai fac vreodată.

Simona Halep a ajuns între timp pe locul 1 în lume şi nimeni nu cred că i-l mai contestă, nici măcar antrenorul Serenei Williams, cel care cândva susţinuse că nu poţi fi prima în clasamentul WTA fără să fi câştigat un turneu de grand slam. Oricum, ăla fusese mai blând decât mine, care susţinusem că Simona nu va câştiga nici unul, niciodată. Şi uite-aşa, uşor, uşor, acuşi se împlineşte anul de când Simona Halep s-a cocoţat în vârful ierarhiei, reuşind, numai ea ştie cum, să mărească diferenţa dintre ea şi urmăritoare, în frunte cu Wozniacki, după fiecare nou turneu, chiar şi atunci când pierde! Aşa cum s-a întâmplat la Cincinatti, când a mărit diferenţa cu încă vreo cinci sute şi ceva de puncte. A jucat mult în acest an, chiar dacă şi cu pauze. Nu cât Buzărnescu, dar mult. Iar acum, chiar se vede. La intrarea pe teren pentru finala de duminica trecută, era bucăţi. Se vedea pe ea că nu mai poate. Că a depăşit limita rezistenţei umane la efort şi că dacă nu termină repede, indiferent cum, ceva se poate rupe. Nu s-a rupt, dar era clar devastată la final.

Nervii din teren nu i-am mai putut încadra la fiţe, ci la reacţii normale, pe fondul epuizării. Slavă Domnului că s-a retras de la New Haven şi poate că se poate reface în această săptămână. Dar şi dacă nu reuşeşte, nu mă mai pot supăra pe ea nici dacă ia bătaie în primul tur la Flushing Meadows. Pe care însă nu m-ar mira să-l câştige, cu atât mai mult cu cât ştie de pe acum că tot ea va rămâne pe locul 1 şi dacă ia bătaie de la început.