Un nepreţuit hrisov al neuitării evlaviei monahale româneşti

Nu mai este pentru nimeni străin lucru că Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, pe lângă multele şi trudnicele ascultări împlinite cu desăvârşită dragoste în cei 30 de ani de când a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Neamţ şi până în prezent, ca Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a cochetat cu scrisul, ajungând recunoscut pentru bogata sa activitate publicistică. Autor a numeroase articole, studii, lucrări şi volume ce oglindesc „pulsaţia inimii” Bisericii lui Hristos din România, dar îndeosebi viaţa religioasă şi culturală a lumii monahale româneşti, Preasfinţia Sa a devenit unul dintre cei mai prolifici mânuitori ai condeiului din lumea eclesiastică românească şi, din 2016, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Consecvent misiunii sale asumate încă din anii noviciatului, Preasfinţitul Părinte Timotei a rămas fidel „Betleemului” devenirii sale monahale, Mănăstirea Neamţ, acolo unde, pe 17 decembrie 1988, era rasoforit, pentru ca, după un an, pe 1 februarie 1989, să primească îngerescul chip. Încă de atunci, fascinat de viaţa şi petrecerea monahilor din străvechea chinovie nemţeană, vlădicul Timotei a adunat în taina sufletului său, ca într-un sipet încăpător, multe şi luminoase chipuri de călugări, profesori, oameni de cultură, cunoscuţi personal, din vechi izvoade sau prin intermediul mărturiilor culese cu grijă de la venerabilii călugări nemţeni întâlniţi. La vremea cuvenită, din acest nepreţuit tezaur, neîntrecutul condeier a aşternut în paginile cotidianului Patriarhiei Române Ziarul Lumina, dar şi în foile altor publicaţii religioase şi culturale, remarcabile „portrete în cuvinte” ale monahilor nemţeni de odinioară sau din prezent, aducând în atenţia cititorilor aspecte semnificative din viaţa şi lucrarea lor, care, altfel, s-ar fi risipit. Preasfinţia Sa s-a dovedit, aşadar, „pelerin în căutarea luminii”, un descoperitor neobosit de „lumini din viaţa oamenilor”. Din această perspectivă, dar mai cu seamă de „dincolo de cuvinte”, Preasfinţitul Timotei Aioanei se înscrie în rândul marilor cronicari moldoveni de odinioară, prin intermediul cărora naţiunea românească a cunoscut fapte şi însemnări nepreţuite.

File de spiritualitate românească

Printr-o inspirată decizie, autorul a reunit toate articolele şi emoţionantele evocări despre monahii Lavrei Neamţului, precum şi despre cei din schiturile cunoscutei chinovii moldave, în ultima apariţie editorială, în două volume, intitulată sugestiv „Pagini vechi şi noi din istoria Lavrei Neamţului”, care a văzut lumina tiparului la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, în condiţii grafice deosebite.

În însufleţitorul prolog, autorul îşi devoalează motivaţia: „Din dorinţa ca numele unor monahi nemţeni, aflaţi în vechile manuscrise, în mărturiile celor care i-au întâlnit de-a lungul anilor şi ale celor cunoscuţi de mine personal să nu fie date uitării, s-a izvodit această lucrare în două volume ce cuprinde texte mai vechi şi mai noi despre actualii sau foştii vieţuitori ai ­Lavrei Neamţului, unii dintre ei fiind înconjuraţi de nimbul sfinţeniei”.

Parcurgând cuprinsul celor două volume, ghidat de slovele bine chibzuite ale autorului, coborâtor, parcă, din spiţa marilor făuritori de limbă şi cultură românească, devii contemporan şi martor tăcut la istoria tumultuoasă a secularei mănăstiri nemţene prin intermediul celor care au păşit pe „poarta cea strâmtă” a  monahismului, devenind vieţuitori în „mănăstirea mănăstirilor”. Astfel, primind informaţii preţioase de ordin biografic, cititorul este introdus în atmosfera vieţii călugăreşti de zi cu zi a voievodalei cetăţi duhov­niceşti unde, de peste cinci veacuri, vlădici şi monahi, voievozi şi dregători, alături de mulţime de popor, şi-au unit rugăciunile către Cer, au mulţumit Domnului pentru binefaceri, îngemănându-şi nădejdile de mai bine.

Chipuri ale râvnei monahale de ieri şi de azi

Pleiada călugărilor nemţeni aduşi în atenţie de autor este impresionantă: în primul volum ne reîntâlnim cu vieţuitori deja deveniţi locatari ai Cereştilor locaşuri, unii dintre ei cinstiţi de Dumnezeu cu darul sfinţeniei: Sfântul Paisie Velicicovschi, Sfântul Ioan Iacob, sfântul al cărui nume încă nu-l cunoaştem. Apoi, ierarhi de seamă ai Bisericii noastre strămoşeşti, vie­ţuitori la Neamţ sau care au interacţionat în pastoraţia lor cu viaţa mănăstirii nemţene. La loc de cinste se află rânduiţi stareţi din trecut şi de astăzi, care au iubit atât de mult chinovia, încât şi-au confundat existenţa lor cu cea a aşezării monastice, devenind, printr-o trudnică lucrare, vrednici ctitori, amintind de fericiţii de pomenire temeluitori ai acesteia, dar îndeosebi de strălucitul şi proslăvitul Voievod Ştefan, ziditorul actualei biserici de la Neamţ, cel care a aşezat-o sub semnul Înălţării cu trupul la cer a Mântuitorului Hristos, dorindu-i, astfel, Mănăstirii Neamţ un rol înălţător în viaţa Bisericii şi a credincioşilor din Moldova şi din cuprinsul întregului pământ românesc. Primul volum mai depozitează informaţii relevante despre câţiva călugări tipografi ai Neamţului, care, prin a lor importantă ascultare, au contribuit la propăşirea cărţilor bise­riceşti, cu precădere în perioada regimului comunist.

Al doilea volum continuă să ne surprindă prin registrul diversificat al chipurilor de călugări nemţeni, „zugrăviţi” cu meşte­şugite cuvinte de autor, impulsionat de aceeaşi motivaţie lăuntrică destăinuită: „Am adunat aceste portrete biografice spre a salva din calea uitării chipuri de monahi iubitori de slujbe, de slove sau de felurite ascultări aşezate în folosul obştii, reconstituind în parte pomelnicul uneia din cele mai cunoscute mănăstiri a pământului românesc”.

Din valorosul pomelnic ne reţin atenţia, totuşi, câteva nume de luminaţi profesori clerici ai vestitului Seminar „Veniamin Costachi” din proximitatea Mănăstirii Neamţ. Decizia vlădicului Timotei de a insera pe lângă monahii nemţeni şi câteva nume de clerici mireni nu este defel nefirească, de vreme ce mănăstirea, parohia şi şcoala sunt „mădulare” ale aceluiaşi „trup tainic al lui Hristos”, Biserica. Dar, peste toate, când afli că aceşti iluştri profesori au vieţuit în vatra Mănăstirii Neamţ, unii dintre ei ducând o existenţă aidoma monahilor, atunci decizia autorului apare cu adevărat inspirată, confirmând încă o dată legătura strânsă dintre cult şi cultură, dintre Biserică şi şcoală.

În loc de concluzie, vă îndemn să lecturaţi prezenta scriere a Preasfinţitului Părinte Timotei Prahoveanul, o veritabilă sinaxă monahală la care autorul ne face părtaşi. Este minunat că participanţii nu sunt doar simpli monahi, ci şi „vorbitori” prin fapte şi trăiri. Autorul a grăit cu ei, a preluat de la ei noian de pilduiri frumoase, iar apoi ni le-a dăruit nouă, cititorilor, ca să descoperim „pagini vechi şi noi din istoria Lavrei Neamţului”.

(Ziarul Lumina)