Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Cum se face oare că o realitate a secolului XXI se poate măsura cu un gând din veacul al XIX-lea? E totuşi un vers al poetului Eminescu, veţi zice, fiindcă el a avut o înţelegere a vremurilor, dincolo de contingent... Dar, timpurile schimbându-se, oare nu ar trebui să aducă perspective noi?! Paradoxal, ne mirăm adesea că, de-a lungul mileniilor, momente ale istoriei par a se repeta, iar oameni din vremuri şi locuri extrem de diverse se dovedesc a simţi şi a-şi exprima gânduri foarte asemănătoare, care ne îndreptăţesc să vorbim de un „etern omenesc". Iată aşadar o astfel de potrivire care devine tot mai frapantă pe an ce trece: „ne pleacă tinerii", aşa cum, pe la 1840, „plecau" către zările Occidentului, la şcoli „înalte". Poetul Mihai Eminescu, el însuşi preumblat pe la universităţile apusene, a surprins însă mai ales momentul întoarcerii celor plecaţi, care nu păreau a fi deprins mare lucru dincolo de mode (căci au învăţat lucruri fără miez, revelate inspirat în versul „La gât cravatei cum se leagă nodul"). Dar tinerii aceia se întorceau în ţară şi, mai bine, ori mai puţin serios, se alăturau conaţionalilor. Au plămădit momentul l848, Unirea Principatelor şi chiar Unirea cea Mare. Ca atare, paralela cu anii noştri pare a avea doar o jumătate adevărată. Fiindcă „ai noştri tineri" pleacă, dar cei mai mulţi nu regăsesc drumul de întoarcere.
Îngrijorare
Ceea ce apare însă mai îngrijorător este faptul că cei care nu au luat încă „drumul străinătăţii" îşi propun acest lucru, visează să părăsească ţara fie pentru studii, fie ca să lucreze în alte ţări europene, ori pe alte continente. Diverse sondaje dau rezultate alarmante care sugerează că 50% din liceenii intervievaţi îşi doresc să plece. De unde vine îngrijorarea? A cui este aceasta, de fapt? Părinţii adolescenţilor cu pricina, ei înşişi încă tineri, şi-au pregătit copiii pentru asta şi de-abia aşteaptă să îi vadă instalaţi în vreun oraş european la o universitate de top. Plecarea copiilor este pentru aceşti părinţi o reuşită. Cel mai adesea, ei sunt cei care insistă ca, la finalul studiilor, fiul sau fiica să nu revină, ci să îşi caute o carieră în afara României. Deci este vorba, până la urmă cam de 50% din părinţi, în primul rând... Atunci, cine „este îngrijorat"? Paradoxul este că aproape aceiaşi oameni constată şi deplâng drumul către alte zări al tineretului ţării, dar nu caută suficient răspunsuri şi soluţii.
Fără să părem utopici, vedem cel puţin două posibile căi, prin care s-ar asigura o reaşezare a lucrurilor. În primul rând, într-o lume deschisă, dorinţa de a cunoaşte alte meleaguri, de a studia în alte spaţii decât cele româneşti nu trebuie să ne mire. Dacă vrem însă ca liceenii noştri să aibă printre opţiuni universităţi din ţară, acestea, universităţile, trebuie să îşi ridice standardele şi să ofere programe de studii atractive. Ceea ce numim „concurenţă" funcţionează şi aici, iar noi putem deveni competitivi dacă „îngrijorarea" de care pomeneam este reală şi nu doar o lamentare superficială. Pe de altă parte, a acumula cunoştinţe într-un domeniu cu viitor devine o ţintă firească pentru un tânăr. Dar, odată studiile încheiate, ce l-ar împiedica să revină în ţară, pentru a aplica ce a învăţat? Câtă vreme această preocupare nu apare pe masa de lucru a diverselor ministere, cu seriozitate şi răspundere, doar tinerii cu „stofă de erou" vor avea curajul să revină. Culmea este că o şi fac! Absolvenţi ori încă studenţi, mulţi dintre tinerii pe care îi cunosc încă de pe băncile şcolii au această opţiune pentru viitorul apropiat. În urmă cu un an, mi-am revăzut un fost elev sosit în vacanţă între două sesiuni de examene ale unei universităţi dintr-un mare oraş european. Matematician, îndrăgostit de informatică, părea decis să vină în ţară numai în vacanţe. Ca în glumă, i-am oferit varianta unui curs de informatică pentru elevii şcolii. Aflu acum, cu bucurie, că este în România, că lucrează la o mare companie şi că de-abia aşteaptă să prindă în programul său cursurile de care i-am vorbit. „O excepţie!" - veţi spune. Poate... Dar, uneori, şi cu o floare se poate vesti primăvara. Dacă am fi mai atenţi la tinerii noştri, dacă le-am lua în seamă visurile, dacă nu am dori să le limităm aspiraţiile, dacă am gândi mai mult la ziua de mâine decât la eternul „azi" şi, mai ales, dacă nu am rata să îi punem în legătură cu Dumnezeu. Condiţia ar fi ca noi înşine, „îngrijoraţii", să păstrăm această legătură, să nu ne vindem sufletul pe 30 de arginţi, să le dăm motive să li se facă dor de România şi să o poarte în suflet, oriunde s-ar afla. A construi astfel de caractere presupune un demers constant, coerent, îndelungat. Nu ne naştem patrioţi, sau, mai bine zis, nu descoperim patriotismul din noi decât dacă avem alături mentori care ştiu să ne provoace iubirea, sensibilitatea, respectul. Să nu ne mai supărăm, aşadar, pe copiii noştri, ci să reluăm drumul pe care noi, responsabilii, l-am rătăcit. Să reconstruim, pas cu pas, piatră cu piatră, gând cu gând, începând din leagăn, pe viitorii poeţi, medici ori informaticieni ai ţării. Să le susţinem aripile ca să zboare, dar să îi facem noi să îşi iubească locul de unde şi-au luat zborul, să îl iubească îndeajuns ca să dorească să revină şi să adauge şi ei un pas, o piatră, o floare. Să transformăm îngrijorarea în soluţii şi soluţiile în realităţi ale viitorului. Şi, sigur, atunci „tinerii" chiar vor fi „ai noştri"! (Sursa: Ziarul Lumina)
