Războiul și Biblia

Cu toții am trăit și cunoaștem această experiență extraordinară de a simți că există împrejurări, cărți și persoane providențiale, aș zice, care au darul de a-ți schimba într-un mod determinant, prin lumina lor, perspectiva asupra lucrurilor ce o aveai până la momentul întâlnirii. O astfel de carte este, cu siguranță, și cea a Sfântului Nicolae Velimirovici „Războiul și Biblia”, o admirabilă demonstrație de înțelegere a evenimentelor istoriei prin prisma învățăturilor dumnezeieștii Scripturi.

Înainte de a relata succint ideile acestei cărți, aș începe cu observația banală că de obicei se întâmplă să avem o percepție cu totul naivă și superficială asupra războiului, pe care-l gândim fie ca pe un fel de dorință barbară a unora de a-i stăpâni pe alții, fie ca pe o explozie de violență într-un anumit spațiu, datorată desigur unei escaladări a neînțelegerilor dintre două părți, fie ca pe o fatalitate oarbă etc. Pornind de la aceste păreri, Sfântul Nicolae Velimirovici merge cu analiza dincolo de ceea ce se vede, de socotelile și pozițiile omenești și ia în calcul nu doar factorii umani, ci și pe un altul mult mai important, de obicei ignorat în istoria războaielor, anume pe Făcătorul popoarelor. Iar în acest demers se folosește de înțelepciunea Bibliei, care explică războaiele consemnate în cărțile ei istorice din perspectiva cuprinzătoare a relației dintre om și Dumnezeu. În acest sens ar trebui subliniat foarte clar că nici un război, niciodată, nu s-a produs fără una sau mai multe cauze concrete, iar pura fatalitate e o naivitate care ar trebui scoasă din start din orice analiză serioasă. Și totuși, de ce se întâmplă războaiele? Potrivit înțelepciunii biblice, războaiele sunt provocate de întunecarea minții prin mândrie și de fărădelegile oamenilor și sunt îngăduite de Dumnezeu în scopul înțelepțirii și al pocăinței popoarelor ce s-au abătut prin păcat de la sensul vieții lor. Războiul, de obicei, nu începe printr-un gest sau o nedreptate izolată a unei singure persoane care apoi se cere răzbunată, așa cum încearcă să acrediteze anumiți analiști, ci izbucnirea războiului este „pregătită” cu mult timp înainte, încă în vreme de pace, atunci când oamenii acumulează pricini de război prin faptele, poftele și gândurile lor viclene. Așa cum apoftegmatic sesizează Sfântul Nicolae:

„De calitatea păcii noastre depinde războiul de mâine, întrucât bacilii războiului se află ascunși în purtarea oamenilor din timp de pace”.

Aceasta este, dacă doriți, teorema războiului, care se poate verifica prin lectura cărților istorice ale Vechiului Testament, unde se vorbește foarte mult despre anumite comportamente din vremuri de pace care conduc automat la război. Care ar fi ele? Pe scurt: lepădarea Dumnezeului celui adevărat și închinarea la idoli, lăcomia și trufia conducătorilor, păcatele trupești ale poporului. Acestea sunt principalele fapte din vremurile pașnice pentru care Dumnezeu îngăduie războaie, pentru că păcatele reprezintă un război duhovnicesc purtat de om împotriva Făcătorului și a semenilor săi. Iar războiul duhovnicesc nevăzut al păcatului nu poate să nu ducă în final și la cel fizic, văzut. Așadar, atunci când sunt acumulate cauze duhovnicești pentru război, acesta vine fie că oamenii și-l doresc fie că nu. Această iminență a războiului poate fi ilustrată, folosind o metaforă a Sfântului Nicolae, cu oamenii ce își stropesc singuri casele cu petrol, apoi cineva aprinde un băț de chibrit și totul ia foc. Însă premisele incendiului erau întrunite înainte de aprinderea chibritului!

Dar se întâmplă ca în plin război oamenii să înțeleagă unde au greșit și să se căiască de vicleniile lor. Așa s-a întâmplat deseori și în vechime, și în războaiele mai noi. De aceea, atunci când oamenii se întorc prin pocăință sinceră la slăvirea lui Dumnezeu, reapare și pacea. Și totuși, se observă un paradox frapant, mai ales în vremurile moderne. Deși în război conștiința omului mai devreme sau mai târziu se trezește și înțelege că a păcătuit față de Ziditorul său și față de semeni și cu disperare se roagă pentru izbăvirea din nenorocire, îndată ce se sfârșește războiul și revine pacea, în loc să profite de aceste vremuri pentru a mulțumi, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu și a lepăda păcatele, el, dimpotrivă, se dedică cu toată puterea închinării la idoli, culturii omenești trufașe și plăcerilor. Și nici unul dintre conducătorii popoarelor nu-și îndeamnă norodul pe timp de pace la cel mai demn și importat gest: să-L cinstească pe Făcătorul lor și Dăruitorul de pace și să facă ce e plăcut înaintea Lui, singura politică aptă să conserve starea de pace!

(Nicușor Deciu, Ziarul Lumina)